Experta în parenting, Mada Guzmán, co-fondatoare a proiectului „Unlearning to Learn”, care își propune să educe mii de familii în fiecare an în tot ceea ce ține de parentingul bazat pe emoție, clarifică mai multe aspecte legate de copiii ancorați sau despre situațiile în care copiii sunt prinși în temerile părinților.

Mada Guzmán afirmă: „în general, părinții ajung să își asume rolul de părinte într-o stare infantilizată, în care există o anumită rezistență la asumarea responsabilităților.”

Mada Guzmán a explicat pentru Ser Padres ce consecințe poate avea acest sindrom și cum poate fi evitat în relația cu propriii copii.

Citește și Copiii își pot înnebuni la propriu părinții! Două studii, unul de la Oxford și altul din Helsinki, au dovedit o afirmație ce părea exagerată înainte

Ce înseamnă să fii un copil-ancoră?

„A fi un copil-ancoră este, de fapt, o altă modalitate de a descrie o situație abuzivă care nu ar trebui să apară într-o familie”, spune Mada Guzmán.

Experta în parenting explică că, uneori, această situație apare din motive care, aparent, sunt în afara controlului părinților, dar, indiferent de cauză, copilului i se fură copilăria: „Această etapă ar trebui să fie sinonimă cu sentimentul de protecție, în timp ce explorezi lumea; însă, atunci când trebuie să ai grijă de protecția altora, încetezi să mai fii copil.”

De aceea, în cadrul „Unlearning to Learn”, fondatorii se concentrează întotdeauna pe a fi atenți la nevoile fiecărui membru al familiei: „Dacă sunt conștient de nevoile copilului meu în fiecare etapă a vieții sale, va fi mult mai ușor să nu le anulez, dându-i responsabilități care nu îi corespund.”

SURSA FOTO: freepik.com @standret

Ce consecințe are faptul de a fi un copil-ancoră?

Potrivit co-fondatorului „Unlearning to Learn”, oricât de mult ni s-a spus în filmele romantice, nimeni nu poate face o altă persoană fericită. Astfel, cei care trăiesc încercând să-și facă părinții fericiți, cu orice preț, vor descoperi că, indiferent de eforturile lor, nu vor reuși niciodată să îndeplinească această misiune pe deplin. Întotdeauna va exista un sentiment că lipsește ceva.

Aceasta, spune expertul, transmite un mesaj de incapacitate și insuficiență permanentă, care duce la o devalorizare constantă a imaginii de sine.

„A lua decizii libere este una dintre cele mai mari vitamine pentru stima noastră de sine. Cu toate acestea, atunci când te simți forțat să faci lucruri care, în adâncul tău, nu sunt ceea ce îți dorești cu adevărat, efectul este exact opus.”

Guzmán explică: „În 'Unlearning to Learn' însoțim multe mame care și-au pierdut complet identitatea, încercând mereu să-i mulțumească pe alții și punând pe oricine sau orice altceva înaintea lor. De obicei, acestea vin la noi atunci când realizează că ciclul se repetă și că propriii lor copii încep să manifeste aceeași lipsă de stimă de sine.”

Cum să recunoști dacă ești un copil-ancoră?

Expertul în parenting explică că, pentru a recunoaște acest lucru, trebuie să te observi atent și să reflectezi asupra modului în care ți-ai trăit viața.

„Dacă îți este dificil să iei decizii pe care le consideri pozitive pentru tine de teama că părinții tăi s-ar putea supăra sau întrista, acesta este un semn clar că, fără să-ți dai seama, îți sacrifici propria bunăstare și fericire”, spune Guzmán.

Co-fondatoarea te îndeamnă să te întrebi: „câte lucruri faci pentru părinți, deși nu îți dorești cu adevărat să le faci, simțind că este o obligație?” În acest context, adaugă: „dacă ai fost nevoit să porți această povară, este posibil să simți că nu ai de ales decât să o accepți.”

Cu toate acestea, Guzmán subliniază: „poate că așa a fost în copilărie, dar, ca adult, nu mai ești prins în această capcană. Poți ieși din această situație dacă îndrăznești să prioritizezi bunăstarea ta (și a copiilor tăi) înainte de orice altceva.”

SURSA FOTO: freepik.com @alexander_safonov

Cum să eviți dezvoltarea sindromului copilului-ancoră la propriii micuți?

Mada Guzmán subliniază că în cadrul „Unlearning to Learn” se pune un accent deosebit pe importanța ca părinții să ocupe locul care le revine în mod natural în familie.

„În general, părinții intră în rolul de părinte într-o stare de imaturitate emoțională, unde există o anumită rezistență la asumarea responsabilităților. Observăm frecvent cum părinții își doresc ca copiii lor să-și schimbe comportamentul, fără a-și da seama că ei înșiși sunt cei care, inconștient, provoacă aceste reacții.”

În acest context, expertul în parenting adaugă: „recunoașterea puterii pe care o avem de a transforma relația cu copiii noștri este esențială pentru a ocupa acel loc și a înceta să le mai delegăm lor propria noastră bunăstare.”

Adesea, acest proces implică revizuirea propriilor poveri emoționale pe care le purtăm și care nu ne aparțin. În cele din urmă, cea mai mare lecție pe care o oferim copiilor noștri este prin exemplul personal: „modul în care gestionăm relația cu părinții noștri le va arăta copiilor noștri cum să își trăiască relația cu noi”, concluzionează Guzmán.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News

Te-a ajutat acest articol?

Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.