Fotografie de la Liza Summer/ Pexels

Privirile de dezaprobare, însoțite de fraze mute: „Puteai să te stăpânești, până la urmă e doar un copil...”: le-am auzit de la o altă mamă, de la soacră, de la partenerul nostru; chiar și de un trecător... El, victima, sclipitoare și abătută, pare emblema nedreptății celor mari.

Dar ce știu ”telespectatorii” despre cele zece minute în care a repetat triumfător „Oricum, azi nu merg la școală”, „Oricum, nu cobor din mașină”?

Ce știu ei despre a treia chemare a șefului („Înțeleg, o femeie cu copii are dificultățile ei, dar punctualitatea este o regulă pentru toată lumea”), despre angoasa subtilă pe care acele cuvinte o lasă în urmă, despre ceasul care afirmă clar că și astăzi vom întârzia...

Ceea ce au văzut a fost o femeie din mintea ei, care a strigat "Ajunge!" scoțând un copil din mașină, iar în clipele următoare respiri profund și te întrebi: «Unde am greșit? Cum m-am purtat așa cu el?».

De ce ne enervăm?

Când ne enervăm pe copiii noștri, suntem primii cărora le este rușine. Ca și cum acea mânie ar fi un semn că ceva nu este în regulă, că greșim, că nu îi iubim suficient. Ei bine, oricât de ciudat ar părea, doar a te  frâna să fii furios poate „comprima” furia până când devine explozivă, incontrolabilă, distructivă.

Nu există nicio furie nemotivată: ne enervăm atunci când acțiunile ne sunt împiedicate, când suntem împiedicați să realizăm ceva important; ne enervăm cand ni se pare ca eforturile noastre nu sunt recunoscute, ca efortul nostru nu este respectat. Ne enervăm când credem că celălalt ar trebui și ar putea, dacă ar vrea, să se comporte altfel.

Se întâmplă și cu copiii. În funcție de vârsta lor, te vei gândi imediat la micul „tiran” de 2 ani, capabil de crize de furie încăpățânate și spectaculoase; sau micuța „antagonistă în devenire”, care deja la 6 ani contestă cu încăpățânare fiecare cerere și fiecare propunere care nu-i place; sau înfricoșătorul preadolescent care poate transforma orice încercare de a stabili reguli într-o dezbatere captivantă care se termină invariabil cu „și oricum nu o fac și tu nu mă poți obliga!”.

Recunoașteți și acceptați furia

Relația strânsă dintre părinți și copii ne expune continuu la momente în care el sau ea reușește să scoată la iveală o furie care ne surprinde chiar și pe noi înșine. Deci dragostea pe care o simțim pentru ei nu este suficientă pentru a ne împiedica să pierdem controlul? Este o întrebare pe care am auzit-o și cu ocazia unor evenimente dramatice: este cu adevărat posibil ca o mamă să-și scuture copilul până când îi provoacă pagube groaznice?

Din păcate, trebuie să recunoaștem că da, se poate. Singura modalitate de a nu fi copleșit de furie este să înveți să o recunoști, să o accepți și să găsești strategii pentru a evita să ajungi să îți pierzi controlul.

Mike Fisher, un psiholog englez care se ocupă de managementul furiei de ani de zile, observă că părinții care se găsesc capabili de crize reale față de copiii lor intră într-o stare de aprehensiune și lipsă de stimă de sine: se tem că au eșuat și presupun că alți părinți sunt mai buni decât ei. Acest lucru nu face decât să înrăutățească situația, expunându-i din ce în ce mai mult la episoade de „pierdere a controlului”.

A învăța să recunoaștem furia înainte de a deveni de necontrolat este un exercițiu dificil, dar nu imposibil și are o mare valoare educațională: punând-o în practică, îi vom învăța pe copiii noștri să facă același lucru.

Deci ce să faci? Iată câteva comportamente de urmat

- Evită reacțiile instinctive: mai bine să te îndepărtezi pentru o clipă, poate spunând „Lipsesc 10 minute pentru că încep să mă enervez”. Aceasta este și o lecție pentru copil: va învăța că a se enerva este normal, că este posibil să sesizeze imediat și chiar să vorbească despre asta.

- Evită amenințările și pedepsele: atunci când ești supărat riști să exagerezi și să pierzi din vedere obiectul inițial al conflictului pentru a te concentra pe amenințarea pedepsei.

-Vorbește mereu despre ce te-a înfuriat și nu despre „cum” este copilul tău în general: judecățile negative duc la autoapărare sau retragere și nu facilitează schimbările.

- Ne întrebăm dacă suntem într-adevăr atât de supărați pentru că fiul nostru și-a lăsat pantofii sport pe hol sau dacă suntem obosiți și stresați din alte motive. Poate fi foarte constructiv să poți întrerupe o scenă spunând: «Îmi pare rău, nu mai suport astăzi, este o zi grea. Ajută-mă, haide, să ne punem în ordine pantofii și să luăm o gustare». Îi vom arăta copilului nostru că este posibil să-și gestioneze emoțiile și îl vom învăța că până și cele mai tumultoase emoții lasă întotdeauna un loc de dat înapoi.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News

Te-a ajutat acest articol?

Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.