Vezi versiune Desktop
Profesor, despre părinții care „au un snobism al notelor de nesuportat”: „Relația profesor-părinte este de-a dreptul tensionată astăzi!”
În plus, apare o întrebare esențială: nu cumva cercetările au pus un accent prea mare pe rolul mamei? Nu ar trebui să luăm în calcul și rolul tatălui, al bunicilor, al fraților mai mari sau al altor persoane implicate în îngrijirea copilului?
SURSA FOTO: freepik.com @Kireyonok_Yuliya
Conform teoriei lui John Bowlby (1988), un copil are un atașament sigur dacă are încredere în sprijinul îngrijitorului său. Copilul învață că îngrijitorul este disponibil și receptiv, iar odată cu dezvoltarea independenței sale, ajunge să îl perceapă pe acesta ca pe o „bază sigură”. Atât timp cât îngrijitorul este aproape, copilul se simte liber să exploreze, să se joace și să interacționeze cu ceilalți.
Bebelușii cu un atașament sigur manifestă câteva comportamente distincte:
își urmăresc îngrijitorul în timp ce explorează,
caută apropierea sau atingerea acestuia când se simt anxioși sau stresați,
găsesc alinare și confort în prezența și contactul cu îngrijitorul.
Pe termen lung, copiii cu atașament sigur se bucură de multiple avantaje: emoționale, sociale, de sănătate și cognitive.
Dar cum poți ști dacă cercetătorii ar considera că propriul tău copil are un atașament sigur?
Cum măsoară ei, de fapt, securitatea atașamentului?
Psihologul influent Mary Ainsworth a dezvoltat metoda originală numită „Situația Ciudată” – un test de laborator care evaluează modul în care bebelușii sau copiii mici reacționează la absența temporară a mamelor lor, notează parentingscience.com.
Iată cum funcționează aceasta!
SURSA FOTO: freepik.com @EyeEm
Experimentul începe cu mama și copilul intrând într-o cameră cu jucării. Apoi, copilul trece prin următorii pași, fiecare etapă durând aproximativ 3 minute:
Mama se așază pe un scaun, iar copilul este liber să exploreze camera.
O femeie prietenoasă – necunoscută copilului – intră în cameră. Aceasta vorbește cu mama, apoi se așază pe podea și interacționează cu copilul.
Mama își ia rămas bun și iese din cameră, lăsând copilul singur cu străina prietenoasă.
Mama revine, iar străina pleacă. Mama îl liniștește pe copil și îl încurajează să se joace cu jucăriile.
Mama pleacă din nou, iar copilul rămâne complet singur în cameră.
Străina prietenoasă se întoarce și încearcă să consoleze copilul, distrăgându-l cu jucării.
Mama revine pentru a doua întâlnire. Străina pleacă din nou, iar mama își consolează copilul.
După cum sugerează și numele, „Situația Ciudată” a fost concepută pentru a oferi copiilor o experiență neobișnuită, dar nu una copleșitoare sau înfricoșătoare. Când un copil trece prin Situația Ciudată, cercetătorii urmăresc două aspecte:
cât de mult explorează copilul camera și
modul în care copilul reacționează la întoarcerea mamei.
În general, răspunsul copiilor la această experiență se încadrează într-unul dintre cele patru tipare:
Copiii cu atașament sigur explorează camera cu ușurință atunci când mama este prezentă și sunt prietenoși cu străina. Dacă mama pleacă, pot deveni tulburați și ezită să mai exploreze, dar, la întoarcerea ei, se liniștesc rapid.
De obicei, aceștia se apropie de mama lor, se lasă ținuți în brațe și, odată calmați, revin la explorarea lor. Mamele lor sunt atente și receptive, iar copiii știu că pot conta pe ele în momentele de stres.
Copiii cu atașament evitant explorează puțin și nu par deranjați de absența mamei. Când aceasta se întoarce, acești copii tind să o ignore sau evită contactul vizual. Ei nu caută confort, iar răspunsurile lor emoționale sunt adesea reduse.
Copiii cu atașament anxios-rezistent evită străinii și devin foarte anxioși când mama pleacă. La întoarcerea ei, manifestă dorința de apropiere, dar și resentimente față de faptul că au fost lăsați singuri, ceea ce îi face să se agațe de mamă, fără a găsi ușurare în încercările ei de consolare.
Acest tip de atașament îi face greu de liniștit.
SURSA FOTO: freepik.com @user3222645
Copiii cu atașament nesigur dezorganizat manifestă un amestec de comportamente evitante și rezistente. Ei par confuzi și derutați – de unde și denumirea „dezorganizați”. Acești copii pot oscila între a se apropia de mama lor și a se retrage, iar uneori manifestă comportamente neobișnuite în Situația Ciudată, precum „înghețarea” pe loc sau mișcările repetitive fără scop aparent.
Copiii cu atașament evitant sau rezistent folosesc strategii diferite: cei evitanți preferă să se deconecteze emoțional de îngrijitor, în timp ce copiii rezistenți își exprimă suferința și anxietatea într-un mod intens.
În schimb, copiii dezorganizați nu au o strategie consecventă. Ei caută apropierea de mama pentru siguranță, dar se simt și temători, ceea ce îi determină să oscileze între dorința de apropiere și retragere.
Da. Testul „Situația Ciudată” a fost creat special pentru copiii mici. Pe măsură ce copiii cresc, cercetătorii folosesc metode diferite, precum tehnica narativă a povestirii, în care copiii primesc scenarii fictive (cu un protagonist tânăr aflat într-o situație dificilă) și sunt rugați să continue povestea, descriind ce se întâmplă mai departe.
Dacă răspunsul copilului descrie un comportament de atașament sigur – în care protagonistul caută un îngrijitor principal și primește ajutor eficient – acest lucru este interpretat ca un semn al unui atașament sigur. Alte răspunsuri pot indica un stil de atașament nesigur, de exemplu, evitant (protagonistul refuză să ceară ajutor) sau rezistent (protagonistul caută ajutor, dar intervenția îngrijitorului nu reușește să soluționeze problema).
Există, de asemenea, chestionare și interviuri pentru a diagnostica stilurile de atașament, cum ar fi Interviul de Atașament pentru Copilărie și Adolescență (AICA) și Interviul pentru Atașament pentru Adulți (AAI).
Numeroase studii (realizate în principal în medii occidentale, de clasă medie) au relevat aceeași legătură: atunci când îngrijitorii sunt sensibili și receptivi, copiii au șanse mai mari să dezvolte un atașament sigur.
Însă aceasta dovedește o cauzalitate? Nu în totalitate. Este posibil ca bebelușii să dezvolte atașamente sigure datorită anumitor gene moștenite de la părinți – gene care influențează atât tendința de a dezvolta un atașament sigur, cât și pe cea de a fi sensibili și receptivi la nevoile bebelușilor.
Cu toate acestea, există dovezi clare care contestă ideea că diferențele genetice sunt cele care determină securitatea atașamentului. De exemplu, copiii adoptați nu moștenesc gene de la părinții adoptivi, însă studiile arată că și acești copii au șanse mari să dezvolte un atașament sigur atunci când părinții sunt atenți, receptivi și prezenți emoțional.
SURSA FOTO: freepik.com @Guzov Ruslan
Mai mult, cercetările arată că intervențiile timpurii – prin care noii părinți sunt învățați să-și crească sensibilitatea față de copii – contribuie la creșterea securității atașamentului. Deși aceste experimente nu sunt controlate strict, ele oferă indicii puternice că parentingul joacă un rol major în modelarea atașamentului.
De asemenea, cercetătorii au studiat genele care ar putea influența atașamentul – gene implicate în reglarea dopaminei, serotoninei și oxitocinei, care influențează dezvoltarea relațiilor sociale. Rezultatele nu au fost concludente. Câteva studii mici au identificat legături între gene și securitatea atașamentului, însă studiile mai ample nu au reușit să reproducă aceste rezultate, oferind puține dovezi că genele ar avea un rol substanțial în determinarea stilului de atașament al copilului.
Așadar, avem motive întemeiate să susținem importanța parentalității în dezvoltarea atașamentului. Dar această constatare aduce o întrebare esențială: ce înseamnă să fii un părinte sensibil și receptiv? Și ce comportamente specifice ar trebui să adopte îngrijitorii față de bebelușii lor?
Ainsworth și colaboratorii au creat linii directoare pentru a evalua dacă un părinte se comportă într-un mod „sensibil” și „receptiv”. Cercetătorii caută, de obicei, dovezi că părinții:
observă semnalele copilului (cum ar fi agitația sau plânsul),
interpretează corect aceste semnale (de exemplu, copilul plânge pentru că îi este foame) și
răspund prompt și adecvat la nevoile lui.
Părinții sunt notați pe baza acestor criterii, iar scorurile obținute se corelează cu rezultatele privind atașamentul copilului. De exemplu, părinții care au scoruri mari la Scala de Sensibilitate Maternală a lui Mary Ainsworth au, de regulă, copii cu atașamente sigure.
Însă aceste corelații sunt, în general, moderate, nu foarte puternice. În rândul anumitor populații, inclusiv cel al americanilor cu statut socioeconomic scăzut, corelațiile sunt chiar destul de slabe. Acest lucru a determinat-o pe Susan Woodhouse și echipa sa să reconsidere importanța unor componente ale sensibilității și receptivității, precum capacitatea părinților de a „citi gândurile” copilului și de a răspunde rapid la suferința acestuia.
SURSA FOTO: freepik.com @dmytriinadutyi
În schimb, echipa lui Woodhouse a investigat un comportament esențial, de bază: ținerea copilului care plânge, piept la piept, până când acesta se calmează complet. Cercetătorii numesc această tehnică „oferirea unei baze sigure” și au monitorizat-o într-un studiu desfășurat pe mai mult de 80 de perechi mamă-copil, toate provenind din familii cu venituri reduse. Ce a descoperit echipa?
Măsurile tradiționale ale sensibilității materne nu s-au corelat semnificativ cu securitatea atașamentului. Însă „oferirea bazei sigure” a avut un impact major, dublând șansele ca un copil să dezvolte un atașament sigur.
Mai mult, mamele din acest studiu nu au fost nevoite să apeleze la această tehnică de fiecare dată când copilul era stresat. Chiar și atunci când mamele au oferit o bază sigură doar în 50% din cazuri, copiii aveau o probabilitate mai mare de a dezvolta un atașament sigur.
Echipa lui Woodhouse a analizat și aceste aspecte, descoperind că bebelușii aveau șanse mai mari de a dezvolta atașamente nesigure atunci când mamele lor răspundeau la plâns în moduri care interferau cu calmarea. Acest tip de comportament includea:
un ton dur al vocii,
a-i spune copilului să nu plângă,
întreruperea calmării de la piept înainte ca bebelușul să se liniștească.
Woodhouse și colegii ei au mai constatat o legătură între atașamentul nesigur și comportamente materne care erau înspăimântătoare – de exemplu, țipatul la un bebeluș care plânge sau mișcări bruște în fața copilului. După cum explică Woodhouse într-un comunicat al Universității Lehigh, astfel de comportamente au fost asociate cu atașamentul nesigur „chiar și dacă s-au întâmplat o singură dată” în perioada de observație a studiului.
Woodhouse menționează că „dacă mama a făcut ceva cu adevărat înfricoșător chiar și atunci când copilul nu era în suferință – cum ar fi să spună `la revedere` și să se prefacă că pleacă, să arunce copilul în aer până când acesta începe să plângă, să nu-l protejeze de un frate agresiv, sau chiar să insiste pe un joc solicitant – toate acestea pot contribui la nesiguranța atașamentului”.
Aceste descoperiri sunt susținute de alte cercetări, iar unii specialiști consideră că atitudinile înfricoșătoare ale părinților pot contribui la dezvoltarea unui atașament dezorganizat. De exemplu, copiii care au fost abuzați sau neglijați au un risc mai mare de a suferi de atașament dezorganizat. Însă, bebelușii nu trebuie să fie abuzați sau neglijați pentru a dezvolta un astfel de atașament.
SURSA FOTO: freepik.com @lenblr
În unele cazuri, părinții pot fi ei înșiși anxioși sau traumatizați, transmițându-le copiilor, fără intenție, fricile lor. În alte cazuri, părinții pur și simplu nu sunt conștienți de ceea ce poate părea înfricoșător pentru copil.
Dacă simți că te regăsești în aceste descrieri, poți face ceva pentru a schimba situația. Cercetările arată că părinții din familii cu risc, instruiți să recunoască mai bine indiciile copiilor, au reușit să reducă riscul de atașamente dezorganizate la aceștia.
Atașamentele sigure ajută copiii să facă față stresului toxic, iar acest lucru explică de ce copiii cu atașamente nesigure sunt expuși unui risc mai mare de probleme de sănătate în viața adultă.
De exemplu, într-un studiu care a urmărit mai mult de 160 de persoane încă din copilărie, cercetătorii au descoperit că, la vârsta de 32 de ani, aceia care aveau un atașament nesigur în perioada copilăriei raportau mai frecvent probleme de sănătate.
Există, de asemenea, conexiuni între securitatea atașamentului și dezvoltarea abilităților emoționale și cognitive ale copilului. Copiii cu atașamente sigure tind să manifeste o înțelegere mai profundă a emoțiilor și obțin scoruri mai mari la testele de control al efortului. În plus, în studii internaționale, copiii cu atașamente nesigure au un risc moderat mai mare de a dezvolta depresie.
Este ușor de imaginat că aceste diferențe ar putea influența funcționarea socială a individului, iar cercetările susțin ideea că securitatea atașamentului timpurii are un impact asupra modului în care adulții gestionează conflictele.
De exemplu, într-un studiu pe termen lung, cercetătorii au descoperit că, la 12 și 18 luni, copiii cu atașamente nesigure aveau mai multe șanse, ca adulți tineri, să răspundă la dificultăți în relațiile cu partenerii romantici prin dezactivarea și suprimarea emoțiilor lor.
Totuși, este important să înțelegem că experiențele de îngrijire timpurie nu ne definesc irevocabil. Relațiile de atașament pot evolua de-a lungul timpului și, deși atașamentele din copilărie pot influența formarea atașamentelor în viața adultă, ele nu determină complet rezultatele acestora.
SURSA FOTO: freepik.com @rawpixel.com
O critică semnificativă la adresa procedurii Situația Ciudată este că aceasta s-a concentrat aproape exclusiv pe relația mamă-copil. Parțial, acest lucru poate reflecta o prejudecată culturală, deoarece majoritatea celor care studiază atașamentul provin din societăți industrializate, unde mamele sunt de obicei cele care îndeplinesc majoritatea responsabilităților legate de îngrijirea copilului.
Totuși, în multe familii, tații petrec mult timp cu copiii lor. Mai mult, în numeroase colțuri ale lumii, bunicile, frații, mătușile și alte persoane contribuie semnificativ, uneori chiar esențial, la îngrijirea acestora.
De exemplu, printre unii culegători moderni, precum Aka și Efe din Africa centrală, bebelușii petrec majoritatea zilei fiind ținuți de alte persoane decât mamele lor. Îngrijirea cooperativă a copiilor este, de asemenea, norma în unele societăți agricole tradiționale de mică amploare, cum ar fi Nso din Camerun și Bribri din Costa Rica.
Aceste dovezi au inspirat antropologii evoluționiști să „regândească... ipotezele despre exclusivitatea relației mamă-copil” . Antropologul Sarah Blaffer Hrdy susține că îngrijitorii non-materni au jucat un rol semnificativ în evoluția umană. Când sugarii au mai mulți îngrijitori, mamele lor suportă mai puțin din costul creșterii acestora. Astfel, mamele pot avea mai mulți copii, iar copiii se pot dezvolta frumos.
Este interesant de remarcat că aceste trăsături ale istoriei vieții – fertilitate mai mare și o copilărie mai lungă – sunt cele care ne deosebesc de rudele noastre cele mai apropiate, maimuțele. Spre deosebire de multe mame umane, mamele maimuțelor trebuie să își crească puii fără ajutor.
Astfel, „alocarea” (îngrijirea non-maternă a copiilor) le-a oferit strămoșilor noștri un avantaj, permițându-ne să ne reproducem mai rapid decât rudele noastre non-umane. Dacă acest lucru este adevărat, atunci este o greșeală să presupunem că bebelușii umani sunt proiectați pentru atașamente exclusive față de un singur îngrijitor matern.
Chiar dacă acest punct nu diminuează importanța studiilor despre situațiile ciudate, ne reamintește că sugarii pot forma legături sigure cu mai multe persoane, chiar și în societățile industrializate.
De fapt, cercetările efectuate în aceste contexte confirmă că sugarii pot dezvolta atașamente sigure atât față de mamele lor, cât și față de tații lor. Studiile arată că micii copii pot forma atașamente sigure față de alți furnizori de îngrijire.
De asemenea, copiii de vârstă școlară pot dezvolta atașamente sigure față de profesori. Atunci când acest lucru se întâmplă – când copiii își extind rețeaua de relații sigure – aceștia au mai multe șanse să prospere.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Ceea ce spunem în fața...
