Paternitatea, pentru cei care o aleg, poate promova creșterea internă ca individ și ca partener într-un cuplu în ciuda dificultăților pe care le presupune. A deveni părinte nu este atât de simplu pe cât s-ar putea presupune în mod natural, ci, dimpotrivă, produce o serie de schimbări de care de multe ori nu știm.

Parentalitatea este unul dintre principalii indicatori ai afirmării identității cuiva. A deveni părinți aduce o transformare a identității masculine și feminine prin dobândirea de noi funcții de îngrijire, protecție și răspuns la nevoile copilului. Acest drum, început deja la sfârșitul adolescenței, se termină în parentalitate printr-o identificare mai matură cu figurile de referință și relația lor.

Atunci când această identificare este negată, respinsă sau prost tolerată, apar dificultăți în legătură cu rolul cuiva. Preluarea rolului de părinte înseamnă a lua locul tatălui, a te identifica cu el ca bărbat și părinte și a continua să fii copil. 

Prin urmare, se poate întâmpla ca un bărbat să nu se simtă complet ca un tată pentru că nu acceptă această nouă condiție.

Efectele unui tată absent sau rece față de copiii săi

Un tată care este prezent fizic, dar absent la nivel emoțional demonstrează egoism și lipsă de interes, ceea ce produce singurătate și nesiguranță în familie. În consecință, un copil poate manifesta:

- probleme de comportament (egocentrism, atitudini agresive, bullying) cu căutarea confruntării continue cu mediul înconjurător;

- tulburări de atenție, concentrare slabă;

- tulburare opozițională sfidătoare;

- stabilitate emoțională slabă;

- suferință emoțională, cum ar fi anxietatea și nesiguranța (și cererea ulterioară de reasigurare);

- stima de sine scazută.

Ca adolescent:

- probleme cu alcoolul sau drogurile;

-  promiscuitate sexuală ca urmare a dificultății sale în gestionarea relațiilor;

- depresie;

- dificultăţi la şcoală şi, ulterior, la muncă.

Ce e de făcut?

Familia, bunicul, unchiul pot reprezenta figuri destul de semnificative care pot deveni un punct de referință constant în viața copilului. Dar încercarea de a te apropia treptat de tatăl natural sau de partenerul care preia conducerea atunci când o relație eșuează ar putea reprezenta și o modalitate de a activa recuperarea unei relații importante prin comunicare diferită, mai puțin verbală și mai mult fizică (o îmbrățișare, un sărut).

Dacă un adult nu este obișnuit să-și împărtășească „emoțiile” nu înseamnă că nu poate învăța să facă acest lucru, necesitând în mod natural timpul său. 

Implică-l fără angajament în activitățile copilului său. Vu alte cuvinte încearcă să îl faci să se apropii de copil prin joc sau printr-un canal care să îl facă pe partener să devina mai sensibil și să empateze cu experiențele emoționale ale copilului.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News

Te-a ajutat acest articol?

Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.