Descurajarea copiilor în anumite situații cu care aceștia se confruntă poate fi cauzată de reticența copiilor față de noi experiențe care se datorează unui stil educațional permisiv și care nu le permite să înțeleagă ce pot face și ce nu.

Cu o educație permisivă, copiii nu simt nevoia să descopere noi stimuli, nu sunt intrigați sau entuziasmați de a întreprinde noi experiențe și, contrar a ceea ce s-ar putea crede, se simt pierduți și neglijați.

Copiii nu posedă maturitatea cognitivă și emoțională care le permite să ia singuri decizii sau să aibă anumite experiențe. Ceea ce lipsește în acest caz este prezența unei figuri de referință de încredere, care să acționeze ca ghid, sprijin și model.

Încrederea nelimitată din partea părinților nu îi face pe copii încrezători și nu le crește stima de sine. Pentru copii, a avea încredere nelimitată este sinonim cu indiferența și dezinteresul față de ei.

La fel, chiar și cu o educație supraprotectivă care limitează și controlează excesiv copilul, pot apărea consecințe asemănătoare celor descrise abia acum. În acest caz, pentru că aerul este luat copiilor, ei sunt împiedicați să se detașeze și să fie autonomi, să se deschidă către viață și miile ei de oportunități.

Foto: Barbara Roma/ Pexels

Educația supraprotectivă poate fi înțeleasă în mod eronat ca sprijin și însoțire, ca o combinație echilibrată de apropiere și distanță. În schimb, reprezintă un fel de „ajutor imediat” din partea unui părinte mereu în slujba copilului său chiar înainte de a înțelege dacă există sau nu o nevoie reală de intervenție.

Copiii crescuți cu o grijă supraprotectoare renunță ușor, nu suportă frustrările, reacționează cu lacrimi și caută imediat un refugiu sigur în brațele părinților, care în loc să-i consoleze cu dragoste și apoi să-i lase să-și rezolve micile dificultăți, ei iau măsuri în numele lor.

Copiii care sunt îngrijiți asiduu au părinți care sunt mereu îngrijorați.

Astfel, lipsește formarea încrederii de bază, necesară pentru a putea face față pozitiv limitelor și regulilor.

În general, toți copiii au entuziasm și dorința de a se angaja să facă: ar dori să ajute, să colaboreze, să-și demonstreze abilitățile acționând concret. Dacă părinții își limitează impulsul în tipare precise, continuă să îi controleze și să îi abordeze cu un ton de superioritate care îi descurajează continuu, până la urmă această dorință înnăscută a copiilor de a se angaja și a întreprinde ceva se va stinge în detrimentul fricii de a acționa și de a greși.

Când un copil nu poate face ceva bine, durează prea mult sau greșește, este important să vorbești cu el despre asta. 

Cu toate acestea, aveți grijă să nu folosiți expresii precum:

- Ce ți-am spus?

- Ai văzut că nu ai reușit?

- Nu ințelegi nimic!

Foto: Allan Mass/Pexels

Expresiile de acest tip nu-l fac pe copil puternic și încrezător în sine, în ciuda greșelilor. Nesiguranța apare din aceste fraze exprimate de părinți către copii.

Este important ca părinții să empatizeze cu copilul lor și să încerce să empatizeze cu dezamăgirea lui de a nu fi putut îndeplini bine o sarcină pe care copilul ar fi trebuit să o facă singur.

Oferându-le oportunitatea de a experimenta, de a încerca, de a greși și de a încerca din nou, le va permite să reacționeze pozitiv la frustrări și greșeli. Va fi capabil să devină încrezător în sine, încrezător că poate gestiona situațiile fără a intra în criză în cazul unor evenimente neașteptate sau eșecuri.

Copiii știu să facă lucrurile, dar au nevoie de sprijin și de cunoștințele că părinții lor cred mereu în ei.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News

Te-a ajutat acest articol?

Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.