Vezi versiune Desktop
„Iubește-ți copilul! Nu este nimic mai dăunător pentru el decât să simtă că nu-ți pasă”, avertizează experții în parenting: „Rămân cicatrici pe viața!”
Pentru a se juca, copiii folosesc de obicei obiecte, acțiuni, identități și situații ca simboluri, pentru a reprezenta ceva ce nu este prezent, dar poate fi imaginat. Nu este o coincidență, de fapt, că acolo unde ceva este folosit pentru a „semnifica” altceva se numește joc simbolic: un element prezent fizic este folosit pentru a reprezenta un element absent în realitatea concretă, care este apoi evocat prin minte. Și astfel o cutie de carton poate deveni o casă, te poți preface că bei fără să ai un pahar în mână și așa mai departe.
Jocul simbolic este o activitate importantă, rafinată și provocatoare, care se dezvoltă și progresează de-a lungul copilăriei împreună cu diferitele abilități și competențe ale copilului.
Dacă observăm activitățile unui copil în primele luni de viață, vom vedea că acesta este orientat spre jocul cu obiectele atingându-le, gustându-le, mirosindu-le și făcându-le să se miște, să se rostogolească și să cadă. Pe scurt, este ocupat să învețe cum sunt făcute lucrurile din jurul lui și o face cu plăcere, folosindu-și toate organele de simț. De câte ori am văzut un copil aruncând în mod repetat o jucărie pe pământ doar pentru a auzi zgomotul provocat de acțiunea lui? A învăța este atât de distractiv!
Datorită descoperirilor, observațiilor și deducțiilor sale, micul nostru „explorator senzorial” începe încet să cunoască nu doar caracteristicile, ci și funcția obiectelor și să le conecteze la posibile modele de acțiune: „La ce servește lingura? Ce pot face cu un pieptene?”.
Procesul de imitație joacă un rol fundamental în acest sens. Astfel, între 12 și 18 luni, copilul începe să se joace „prefăcându-se”, repetând gesturi și acțiuni cunoscute, deseori adresate unui public încântat de adulți care îl încurajează și se joace:
Creștem repede și după ceva timp îl vom vedea pe micuțul nostru pătrunzând din ce în ce mai mult în joc: un exemplu clasic este cel al ceaiului oferit păpușii. Copilul știe că ceșcuța este goală și că situația este o ficțiune, dar obiectul din joc este încă folosit conform funcției sale „reale”.
Savanții identifică începutul adevăratului joc simbolic în jurul vârstei de 2 ani, vârstă în care „gândul este separat de obiecte și acțiunea ia naștere mai degrabă din idei decât din lucruri: o bucată de lemn începe să fie o păpușă, iar un băț devine un cal.
Copilul transformă obiecte, făcându-le să devină, parcă prin magie, ceea ce el are nevoie pentru joacă (dacă are nevoie de o mașină se așează și începe să conducă), demonstrând că experimentează o nouă formă de gândire, care îi permite pentru a vedea dincolo de lucruri, pentru a folosi fantezia și imaginația.
Acest lucru este posibil și datorită evoluției așa-numitei „capacitate de gândire reprezentativă”: copilul este capabil să gândească și să-și imagineze lucruri, oameni și situații în mintea lui, indiferent de prezența lor și este, de asemenea, capabil să creeze asociații mentale, înțelegerea asemănărilor în formă, culoare și dimensiune (un creion seamănă cu o baghetă magică și invers).
Jucându-se, copiii își exersează imaginația și creativitatea, își dezvoltă conștiința de sine, învață să-și recunoască emoțiile proprii și ale celorlalți, să exploreze lumi necunoscute, să-și exercite abilitățile cognitive și relaționale, să dezvolte primele forme de gândire abstractă și să-și îmbogățească vocabularul.
Jocul de „a fi altcineva” îl poate ajuta și pe copil să înțeleagă un punct de vedere diferit de al său și poate constitui o ocazie excelentă de observație pentru adult, deoarece, prin ficțiune, copilul vorbește despre el însuși și despre lumea care îl înconjoară.
Diferitele forme de joc simbolic și de simulare care însoțesc copilul în creșterea sa au fost și sunt încă obiectul unor studii în diverse discipline, în special în ceea ce privește legătura lor cu dezvoltarea metacogniției și a teoriei minții.
Metacogniția este capacitatea de a reflecta singur asupra gândurilor cuiva (pot să mă gândesc la gândurile mele). Datorită activității metacognitive putem nu numai să cunoaștem, ci și să acționăm într-un fel asupra stărilor noastre mentale (de exemplu, putem înțelege și influența mecanismele noastre de învățare).
Termenul de „teoria minții” se referă însă la capacitatea umană sofisticată de a reflecta nu numai asupra propriilor gânduri, ci și asupra celor ale altor oameni, reușind să formuleze ipoteze despre comportamentul celorlalți.
Această abilitate cognitivă este fundamentală pentru viața noastră și o folosim în fiecare zi chiar și fără să ne dăm seama. Încă o dată, intrând în acel univers care este jocul copiilor, suntem uimiți de cât de complexe sunt activitățile implicate în comportamentele copilăriei, activități cărora, cu ușurință, noi adulții riscăm să nu le dăm importanță.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Furia și izbucnirile...
Temele pentru acasă sunt o...
