Vezi versiune Desktop
De ce au nevoie cu adevărat copiii de la părinții lor? Descoperă cele 5 lucruri esențiale care fac diferența în bunăstarea lor!
„Când Terrie s-a mutat în oraș și s-a alăturat grupului local de părinți, a fost surprinsă să descopere câți oameni împărtășeau povești despre dificultățile întâmpinate în gestionarea comportamentului copiilor lor. Multe dintre aceste relatări erau însoțite de oftaturi de consternare și descrieri ale unor ieșiri dezastruoase la restaurant sau ale unor privilegii pierdute. După câteva întâlniri, Terrie și-a dat seama că nu a fost niciodată nevoită să-i stabilească limite lui Elizabeth, fiica ei de 8 ani, iar `pauzele` disciplinare erau extrem de rare.
`Cred că pur și simplu e un copil cuminte`, spunea Terrie, ridicând din umeri.
Deși mulți dintre ceilalți părinți au plecat de la întâlnire invidioși, mai târziu, când au cunoscut-o mai bine pe Terrie și fiica ei, adevărul a ieșit la iveală. La locul de joacă, când Elizabeth se juca cu copii de aceeași vârstă, părea adesea exigentă. Grupul de prieteni trebuia să joace jocurile propuse de Elizabeth și, nu, ea nu era dispusă să aștepte rândul. Când lucrurile nu mergeau așa cum își dorea, izbucnea în crize care o făceau să pară mult mai puțin matură emoțional decât colegii ei. În cele din urmă, mulți prieteni s-au îndepărtat, deși Elizabeth a păstrat prietenia unei fetițe timide, care părea mulțumită să facă mereu ce-și dorea ea. Terrie era încântată că măcar o colegă de școală `înțelegea` cât de `specială` era fiica ei.
Adevărul era că Elizabeth părea un `copil cuminte` pentru că Terrie îi îndeplinea orice dorință.
Vrea să stea trează după ora de culcare? Sigur. O nouă jucărie, chiar dacă deja primise două în acea săptămână? Desigur. Renunțarea la sarcinile zilnice? Bineînțeles, ea putea să se concentreze pe `a fi copil` și pe școală, în timp ce mama se ocupa de toate”, povestește în rubricile psychologytoday.com psihologul și profesorul universitar Mary Ann Little.
SURSA FOTO: freepik.com @Frolopiaton Palm
Terrie a adoptat ceea ce s-ar putea numi poziția părintelui indulgent sau permisiv. Aceasta se manifestă cel mai adesea printr-un exces de îngăduință față de copil. I se oferă aproape orice își dorește și, uneori, tot ce se poate cumpăra cu bani.
Ea este văzută ca fiind „specială”, mai drăguță decât ceilalți copii, mai simpatică, mai populară sau, pur și simplu, mai bună în toate privințele. Prin urmare, merită un tratament special.
Nu trebuie să-și „îngrijoreze capul drăguț” cu lucruri nesemnificative sau cu îndatoririle și responsabilitățile vieții de zi cu zi. Copilul este exagerat de prețuit, iar relația cu părintele este marcată de o grijă excesivă și atenție, însoțite de foarte puține cerințe.
Poziția părintelui indulgent implică, în esență, percepția părintelui despre copil ca fiind „special” și tratamentul aplicat acestuia, caracterizat prin lipsă de disciplină și un model general de îngăduință.
Combinația dintre această viziune disfuncțională și tratamentul inadecvat creează în copil un sentiment puternic de îndreptățire. Elizabeth crede că merită să fie cea care alege jocurile pe terenul de joacă. Este convinsă că jocurile ei sunt în mod fundamental mai bune și că toți ceilalți ar trebui să îi recunoască supremația.
Nu a învățat să accepte limitele maturității sau limitele realiste specifice tuturor relațiilor sănătoase.
SURSA FOTO: freepik.com @Stockbusters
Psihologul și profesorul universitar Mary Ann Little subliniază că atunci când viziunea grandioasă sau exagerată despre sine a copilului nu este moderată prin stabilirea unor limite și prin gestionarea frustrărilor, acesta ajunge să se considere mai bun decât ceilalți și să aștepte un tratament special, plin de atenție și răsfăț.
Astfel de copii par „răsfățați” și, în timp, devin imaturi emoțional, neavând abilitățile necesare pentru a construi relații reciproce sănătoase. Oricare ar fi imaginea lor exterioară, în esență, ei se simt îndreptățiți.
Nu toți copiii răspund însă acestui tipar de îngăduință în același fel. Unii, cum este Elizabeth, devin extrem de pretențioși și adesea dificil de suportat din cauza insistenței cu care cer să li se facă pe plac. Alții, deși mai puțin exigenți față de ceilalți, rămân la fel de îndreptățiți și așteaptă un tratament special.
Deși ambele tipuri de copii manifestă acest sentiment de îndreptățire, cei din a doua categorie par mai cooperanți decât cei dintâi. Primii sunt predispuși la crize de furie și agresiuni verbale, în timp ce ceilalți preferă să-și implore părinții pentru a obține ceea ce doresc.
Curios este că indulgența părinților poate da impresia că un copil este mai matur decât este, în special când este mic. Părinții pot susține că acesta nu face crize de furie, dar acest aparent autocontrol se datorează lipsei expunerii la frustrare. Cu toate acestea, pe măsură ce copilul răsfățat petrece tot mai mult timp departe de casă, realitatea nu mai poate fi evitată, iar frustrările din mediul extern sunt prost gestionate.
Copilul, care înainte părea bine adaptat, începe să facă crize de furie, să spună lucruri jignitoare prietenilor, să plângă excesiv sau să se comporte agresiv cu cei din jur.
SURSA FOTO: freepik.com @volodymyr-t
Îndulgența are un cost serios pentru dezvoltarea copilului, generând o serie de posibile efecte negative. Iată câteva dintre cele mai probabile consecințe. Interesant este că toate aceste imaturități sunt asociate cu trăsături narcisiste:
Toleranță scăzută la frustrare: Dificultatea de a tolera frustrarea devine problematică pe parcursul întregii vieți.
Gestionarea slabă a furiei: Problemele de control al furiei duc la o formă de imaturitate emoțională. Neabordarea acestora poate face ca deficiențele din copilărie să se mențină și în viața adultă.
Simțul îndreptățirii: Așteptarea ca lucrurile să meargă mereu în favoarea sa și frustrarea atunci când nu se întâmplă așa reprezintă o trăsătură nocivă. Exigența excesivă afectează toate tipurile de relații și interferează atât cu legăturile intime, cât și cu cele de suprafață.
Atitudinea de „mai bun decât ceilalți”: Un sentiment de superioritate este problematic din start. Face imposibile relațiile mature și reciproce și duce la conflicte sau la respingerea din partea colegilor, prietenilor și partenerilor de muncă.
Este important să subliniem că un echilibru adecvat între căldură și stabilirea limitelor potrivite îi va ajuta pe părinți, precum Terrie, să își redirecționeze copilul pe un traseu sănătos de dezvoltare.
Părinții permisivi pot să se schimbe. Ei pot găsi drumul înapoi către un centru sănătos. Pot învăța să stabilească limite adecvate, să le ceară copiilor să facă treburi și să contribuie, și să reziste cerințelor acestora de a obține tot ce își doresc.
Ei pot spune „nu” unui hanorac nou și pot solicita să aștepte până la ziua lor de naștere sau Crăciun. Pot să-și termine curățenia în cameră, chiar dacă se simt copleșiți. Pot finaliza semestrul de lecții de dans fără a renunța prematur, chiar dacă experiența nu a fost atât de distractivă pe cât se așteptau.
Dezvoltarea toleranței la frustrare și a răbdării prin dezamăgiri și eforturi adecvate vârstei este benefică pentru copii, un subiect pe care experta îl abordează în cartea sa, „Narcisismul în copilărie: Strategii pentru a crește copii buni, neîndreptățiți și empatici”.
SURSA FOTO: freepik.com @gizzqo
Acest proces nu este întotdeauna ușor. Părinții trebuie să depună eforturi pentru a găsi un echilibru între frustrările și dorințele copiilor lor, cerându-le să aștepte și să muncească pentru lucrurile dorite, menținând în același timp iubirea necondiționată și sprijinul constant.
Copiii trebuie să lupte pentru a se maturiza în moduri sănătoase și să-și găsească încrederea în sine, ceea ce contribuie la perseverență și împlinire. Obținerea fără efort și împlinirea fără investiții subminează dezvoltarea structurilor esențiale pentru sănătate și maturitate.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Indiferent dacă este mic sau...
