Vezi versiune Desktop
Cele mai frecvente comportamente ale părinților care îi fac pe copii să se simtă neiubiți. Ce spun psihologii despre aceste greșeli comune?
De nenumărate ori când sunt mici și poate vor să arate ce au învățat, ce fac, realizările lor. Și nu este suficient să spui da și să privești în altă parte; dacă nu sunt convinși că îi observăm cu adevărat, vor continua să insiste, să ceară să fie priviți, se vor enerva dacă nu vor simți prezența și atenția noastră.
Ei încetează să mai întrebe câțiva ani mai târziu, când devin preadolescenți. Într-adevăr, deseori aproape că par să vrea să evite privirea adulților și a părinților în special pentru a se concentra asupra semenilor lor.
Ai grijă, însă, dacă nu mai au nevoie sau nu mai doresc asta: poate tocmai în acele momente au nevoie cel mai mult. Se simt de parcă sunt „observați” de ceilalți, parcă sub un reflector care le luminează și sunt gata să fie judecați și criticați.
Vor să fie văzuți de mama și tata, vor să știe că au în continuare aceeași atenție față de ei, că îi observă, că își observă comportamentele și atitudinile, că știu să treacă dincolo de cuvinte sau tăceri.
Verbul a vedea, din latinescul vĭdēre, înseamnă „a percepe stimuli externi prin ochi, simțul văzului indicând, pe lângă senzația vizuală, și intenția, voința” privitorului.
Copiii au nevoie de adulți care nu sunt distrași, exclusivi și cu normă întreagă, au nevoie împărtășire și contact. La copii această nevoie este și mai dezvoltată și se exprimă într-un mod mai intens pentru că se află în acea fază de dezvoltare în care primirea atenției de la adulți îi ajută să aibă mai multă încredere în ei înșiși și în abilitățile lor și să-și întărească stima de sine.
Chiar și în perioada preadolescenței și adolescenței această nevoie, deși se exprimă în moduri și în momente diferite, este prezentă și, în unele momente, devine și mai puternică.
Trebuie să plecăm întotdeauna de la dialog și ascultare și să încercăm să înțelegem nevoile lor, care de multe ori nu corespund cu cele ale adultului.
Dorința de a asculta activ este foarte apreciată de copii, chiar dacă nu o vor recunoaște deschis, sau nu o vor face așa cum își imaginează adesea adulții și îi poate ajuta să se simtă cu adevărat luați în considerare, recunoscuți și acceptați.
Foto: Vidal Balileo/ Pexels
Dragoste și afecțiune
Iubirea este baza tuturor. Toate celelalte derivă din nevoia de afecțiune. Copiii au nevoie să se simtă iubiți de părinți sau de persoane importante pentru a crește sănătoși.
Afecțiunea față de copii se poate manifesta în multe feluri . O putem arăta prin cuvinte sau prin compania noastră, sprijin și recunoaștere. În plus, contactul fizic, precum mângâierile, săruturile și îmbrățișările, reprezintă una dintre cele mai intense manifestări ale iubirii.
Atașament
O alta dintre nevoile emoționale fundamentale este cea a atașamentului. John Bowlby, un psihiatru și psihanalist britanic, descrie acest termen ca fiind legătura strânsă și durabilă dintre un copil și unul dintre îngrijitorii lui. Atașamentul sigur reprezintă un element critic pentru supraviețuirea și dezvoltarea fizică și emoțională a copiilor.
Acesta oferă o bază sigură din care copilul dumneavoastră poate explora lumea și își poate optimiza abilitățile cognitive, emoționale și sociale. Adică, oferă siguranță și securitate, sporind în același timp resursele esențiale pentru a adopta o viață independentă și împlinită în viitor.
Recunoaştere
Copiii trebuie să fie văzuți și auziți. La fel ca și adulții, copiii trebuie să se simtă luați în considerare. Dar când vine vorba de copii, recunoașterea este mult mai relevantă, deoarece din ea își creează identitatea și imaginea de sine.
Implicit sau explicit, părinții lasă mesaje copiilor lor. În timpul copilăriei, micuții arată și simt așa cum îi văd părinții. Din acest motiv este esențial să fii atent atunci când dai cuvinte sau descrieri copiilor. În plus, este esențial să le recunoaștem realizările, precum și să le validăm emoțiile și să le dai spațiu opiniilor fără a le judeca.
Acceptare
În ton cu nevoia de recunoaștere vine și acceptarea. Nu numai că este esențial ca copiii să se simtă recunoscuți de rudele lor cele mai apropiate, dar trebuie să simtă că sunt acceptați așa cum sunt. Aceasta înseamnă că, în ciuda faptului că nu împărtășesc unele trăsături de personalitate, interese sau opinii cu părinții, adulții nu ar trebui să ia asta ca pe ceva negativ care trebuie corectat.
În plus, atât greșelile pe care le comit, cât și dificultățile pe care le prezintă trebuie acceptate și percepute ca valabile. Au nevoie să se simtă demni de iubire și respect, cu punctele lor forte și slăbiciunile. Astfel, se vor simți liberi să fie ei înșiși.
Publicitate
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
