Fotografie de la Jonathan Borba/ Pexels

Legătura mamă-copil se caracterizează prin aspecte simbiotice care pot persista în timp și pot condiționa puternic relația. Aspectul esențial privește atât atașamentul puternic al femeii față de copil, cât și invers, al copilului cu figura maternă.

Altfel spus, mama manifestă o nevoie excesivă de a controla și gestiona toate mișcările copilului ei care nu se va simți liber să acționeze și va părea deosebit de nesigur în gestionarea alegerilor și consolidarea autonomiei proprii. O mamă opresivă va favoriza evoluția unei individualități ezitante și ambivalente în relația pe care o va stabili cu ceilalți.

Un fiu, o extensie a ei însăși

Un copil reprezintă continuitatea, certitudinea că viața și esența cuiva vor continua și vor persista în timp. Freud vorbea despre „voința individului de a supraviețui morții”. Cu alte cuvinte, propriul copil este trăit ca o proiecție narcisică a sinelui, dar și ca o atestare a propriei funcționări fiziologice și biologice care permite continuitatea speciei.

În contextul social, copilul își confirmă identitatea sexuală: nașterea și creșterea copiilor este definită ca faza „generativității”, adică forța motrice a organizării umane, caracterizată prin preocuparea de a crea și conducând o nouă generație: o etapă esențială a dezvoltării psihosociale și psihosexuale.

Ființa umană se deosebește deci de alte specii deoarece capacitatea sa de fertilizare se caracterizează printr-o puternică conotație psihologică și, de asemenea, își asumă un profund sens social.

Dorința de a avea un copil și realizarea ulterioară a acestei fantezii inițiale la nivel de realitate își găsesc confirmarea capacității regenerative devenind o componentă, în termeni de redefinire, a identității sale de gen.

De ce atașamentul excesiv?

Atașamentul este un sentiment natural care apare ca urmare a stabilirii unei legături emoționale și are principala funcție de protecție, în special între mamă și copil. Copilul este un subiect neajutorat, uneori fragil, care are nevoie de atenție și îngrijire. 

În contexte normale astfel de atenții, dacă nu excesive, ajută la structurarea personalității sale, la definirea încrederii în sine și la a simți confort, empatie și afecțiune în celălalt. Este un sentiment de atașament reciproc care îi permite apoi, odată ce crește, să evolueze într-un mod sănătos și să reverse același lucru în relațiile interpersonale.

Totuși, atunci când aceste dinamici sunt propuse într-un mod inadecvat și deci există un atașament exagerat pentru care mama manifestă supraprotecție, îngrijorare constantă, anxietate față de copilul ei și suferință în îndepărtarea de el, atunci ceva nu merge în direcția corectă.

Sufocare emoțională

Favorizarea evoluției unui sentiment de sufocare emoțională este, în acest caz, posibilă. Intrăm apoi în legătura patologică care limitează sfera mișcării atât pentru cei care o experimentează deoarece au nevoie să-l controleze pe celălalt, cât și pentru cei care o suferă pe măsură ce dezvoltă nesiguranță, ambivalență sau sentimente de vinovăție în orice acțiune pe care încearcă să o întreprindă.

Anxietatea și angoasa nu ajută relația și nici eliberarea pe care copilul, odată crescut, va încerca să o implementeze față de părinte.
Tendința puternică de a-și ține copilul legat de sine, dificultatea de a se despărți de el și de a fi fără el, fără a simți un sentiment de gol, sunt consecința acelui cordon ombilical care nu a fost niciodată rupt și care rămâne la nivel psihologic chiar dacă fizic nu mai exista.

Femeile experimentează suferință și sentimente puternice de vinovăție atunci când își părăsesc copilul, de exemplu mergând la muncă sau făcându-și timp pentru ele. Această experiență, legată de experiențele anterioare de atașament față de propriile figuri de referință, pe care nu pare să le fi elaborat în mod corect, o face să perceapă disconfort și emoții puternice care contrastează cu dorința ei de maternitate.

Elaborarea experiențelor anterioare, deci prin dobândirea unei noi și depline conștientizări mai ales în ceea ce privește realitatea, ajută femeia - și în consecință copilul - să-și refacă o relație mai sănătoasă orientată spre autonomie și independență reciprocă.

Ce poți face atunci când simți această anxietate?

1. Înțelege că anxietatea de separare a bebelușului este o etapă normală.

Prezența anxietății de ambele părți semnalează faptul că sistemul de atașament funcționează bine. Până în jurul vârstei de 3 ani, copiii învață că momentele de separare sunt doar temporare. Cu toate acestea, dacă cedezi în fața sentimentului de vinovăție, copilul tău nu va învăța niciodată să depășească anxietatea, potrivit parentool.ro.

Cea mai bună atitudine în aceste momente este una calmă și pozitivă din partea ta. Zâmbește, explică-i copilului ce urmează să se întâmple: faptul că vă revedeți curând. Încearcă să nu prelungești momentul separării. Îi vei oferi astfel celui mic oportunitatea de a învăța că, deși separările pot fi îngrijorătoare, de cele mai multe ori acestea sunt provizorii.

Cu exercițiu, copilul își va dezvolta abilitățile de autoreglare emoțională și un sentiment sănătos de auto-eficacitate. Oferindu-i spațiu, îl ajuți să devină mai puțin temător de lumea din jurul său.

2. Exersează separări scurte de bebelușul tău.

Lasă-ți copilul cu un apropiat în care ai încredere. În acest fel, o să se simtă în continuare confortabil și în siguranță în absența ta. Treptat, treci la separări mai lungi și în medii nefamiliare (trimite-l în parc/în oraș cu altcineva etc).

3. Înțelege de ce ai nevoie de timp doar pentru tine.

Faptul că nu te odihnești poate duce la stres, oboseală și depresie. Astfel de stări emoționale te împiedică mai apoi să îndeplinești noul rol de părinte așa cum ți-ai dori. Pauza poate să însemne o scurtă plimbare, o baie caldă, o zi la spa sau o ieșire cu prietenii. Chiar dacă te face să te simți anxios/anxioasă, echilibrarea vieții tale ca părinte cu viața ta ca individ poate preveni sentimentul de copleșire. Prin consecvență, anxietatea devine mai ușor de gestionat de fiecare dată.

4. Identifică-ți gândurile și încearcă să le combați.

Anxietatea produce o mulțime de tipare de gândire negative, iraționale. Indiferent cât de prostești sau iraționale ar putea părea gândurile tale, notează-le. Îți va fi mai ușor să te detașezi de ele și să începi să le vezi obiectiv. Folosește lista pentru a te ghida în procesul de combatere a acestor frici. Încearcă să stabilești (singur/ă sau în discuții cu o persoană apropiată) cât de raționale, posibile și probabile sunt gândurile pe care le ai.

5. Cere ajutorul.

Dacă nu reușești să îți gestionezi anxietatea de separare și te simți incapabilă să ieși din casă, vorbește cu un terapeut. E normal să fii îngrijorat, dar când aceste stări se prelungesc în anxietate intensă sau atacuri de panică, e timpul să ceri ajutor specializat. Un terapeut îți poate asculta îngrijorările și poate dezvolta un plan de tratament pentru a te ajuta să gestionezi mai bine fricile, atât pentru sănătatea ta, cât și a copilului.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News

Te-a ajutat acest articol?

Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.