Vezi versiune Desktop
Urania Cremene, despre temele pentru acasă: „În clasă se învață, nu acasă. Nu e treaba părinților să facă teme și nici vina lor că ajung să facă. Profesorii au descărcat foarte multă responsabilitate”
Emoțiile inconfortabile, precum frustrarea, nesiguranța sau neputința, sunt adesea percepute ca un pericol, iar copiii au tendința de a fugi de ele sau de a căuta ajutor imediat. Însă aceste emoții nu sunt dăunătoare – dimpotrivă, ele joacă un rol important în creștere și învățare.
„Copiii pot tolera doar emoțiile pe care părinții înșiși le pot tolera...
Emoțiile neconfortabile, precum frustrarea, neliniștea, nesiguranța, neputința sunt greu suportate de copii. Disconfortul lor este asociat cu nedreptatea sau pericolul. Vor să fugă imediat de ceea ce nu pot face cu ușurință. Sau vor ajutor rapid. Programul nostru de mamifere care prioritizează supraviețuirea se declanșează și când nu e nevoie.
Emoțiile astea grele nu sunt deloc nefolositoare. Nu sunt mereu un pericol. Nu sunt o problemă de fiecare dată. Ba, dimpotrivă, uneori e chiar nevoie de ele”, a scris Oana Moraru pe pagina de Facebook.
SURSA FOTO: freepik.com @nastyaofly
Mulți părinți se întreabă cum să își ajute copiii să treacă peste dificultățile învățării:
„De exemplu, nu poți niciodată să înaintezi în cunoaștere fără să simți că încă nu poți, că nu știi, că nu ești sigur.
Deci, cel puțin în învățarea școlară, ce ne face să creștem este puterea noastră de a tolera aceste emoții și deprinderea de a le transforma în foc vital.
Dar, ca regulă, copiii nu pot tolera decât emoțiile pe care părinții lor le tolerează când le văd în ei.
”Oana, ce sa fac, să scăpăm de lenea de a citi lecția din nou?!” ”Cum să rezolvăm teama de a începe un lucru nou?”, ”Cum să-l scap de sentimentul că nu poate?”, ”Cum să-l fac să treacă de faza că e grea matematica?”
Toate aceste întrebări arată că părintele însuși fuge de frustrare cu frustrare.
Creșterea intelectuală și viața școlară - chiar și cele mai sănătos dirijate - nu au loc fără puterea copilului de a sta în spațiul învățării, adică în aerul dens și, uneori nerespirabil al căilor închise, al erorilor, al ipotezelor greșite”, mai explică Oana Moraru.
Un aspect fundamental este că părinții nu trebuie să elimine problemele copiilor, ci să îi însoțească prin ele.
„Ca să tolereze greul acesta bun și sănătos, trebuie ca noi, adulții, să nu-l mai confundăm cu o problemă care trebuie rezolvată.
Rolul meu, de părinte, nu este să îl ajut pe copil să își rezolve problemele. Rolul meu este să îl însoțesc în spațiul plin de tensiune de dinaintea soluției problemei. Să mă simt bine acolo cu el, să mă bucur că am șansa să îi arăt că nu mi-e frică de frustrările lui. Fără să îi ofer soluții imediat. Fără să judec. Fără să îl salvez. Fără să mă simt tras în vârtejul emoțiilor lui.
Nu fugim de greu. Ne bucurăm de el. Pentru că el este semnul creșterii. Niciun mușchi nu crește fără să doară puțin”, mai scrie Oana Moraru.
Pentru a sprijini dezvoltarea copiilor, părinții pot transforma fiecare plângere într-un mesaj de încurajare:
„Se crede prost? Spune-i că sindromul impostorului e semnul omului care evoluează.
Se plânge că e greu? Spune-i că exact atunci îi crește mintea, când îl doare.
E copleșit de cât are de înțeles? Spune-i că toți marii inventatori s-au simțit striviți de eșecul prototipurilor lor nereușite. Dar a fost un sentiment bun, care le-a somat creierul să caute și alte idei.
Se vaită că se plictisește? Spune-i că pe fundul plictisului va găsi cele mai creative idei.
Nu îi place să rămână mereu ultimul? Spune-i că ultimul învață să îi vadă cu adevărat pe toți ceilalți”, conchide experta în parenting și educație.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Secretarul de stat Kallos...
