Părinții noștri au crescut generații întregi cu aceste tipare. Cercetători: „Erau considerate «lege» de către Boomers”. Ce spun acum specialiștii despre ele / FOTO: freepik.com @standret

Nimeni nu deține rețeta perfectă când vine vorba de creșterea copiilor. Chiar și cei care nu sunt părinți au fost, la rândul lor, crescuți de părinți – unii iubitori și implicați, alții distanți, absenți, neglijenți sau chiar abuzivi. Prin urmare, cu toții avem lecții valoroase din copilărie, dar și răni pe care trebuie să le vindecăm pentru a evolua.

Atât părinții, cât și cei fără copii pot învăța ce înseamnă să fii părinte – fie pentru propriii copii, fie pentru ceea ce psihologii numesc „copilul interior”, un concept derivat din teoria jungiană a „copilului etern” și aprofundat de specialiști precum Dr. Eric Berne, James Bradshaw și Alice Miller, ale căror lucrări sunt recunoscute de Asociația Americană de Psihologie (APA), notează Your Tango.

Multe dintre convingerile parentale ale Baby Boomerilor (n.r. - generația născută între anii 1946 și 1970) au fost transmise din generație în generație fără a fi puse sub semnul întrebării.

Astăzi, însă, dovezile arată că unele dintre aceste practici sunt depășite și ineficiente. Pentru a deveni părinți mai conștienți și mai eficienți, este important să reevaluăm sfaturile care au fost considerate mult timp importante.

Iată câteva dintre principiile parentale pe care boomerii le consideră fundamentale, dar care și-au pierdut relevanța pentru generațiile tinere.

CITEȘTE ȘI Fost decan Stanford: „Acest stil de parenting pe care generația de părinți Y îl folosesc în mod obișnuit distruge viitorul copiilor. E dovedit științific!”

SURSA FOTO: freepik.com @Guzov Ruslan

#1 Nu-i învăța pe copii să evite străinii, ci să-și asculte instinctele

Într-o lume în care știrile despre violență împotriva copiilor – atacuri armate în școli, agresiuni și hărțuire cibernetică – sunt tot mai frecvente, este de înțeles de ce părinții simt nevoia de a-și proteja copiii cu orice preț.

De fapt, frica ne afectează pe toți, influențând modul în care percepem siguranța proprie și a celor dragi.

Totuși, în timp ce dorim să le oferim copiilor independență și capacitatea de a gândi critic – un aspect esențial demonstrat de cercetări ale Departamentului pentru Copii, Școli și Familii din Londra, care arată că autonomia duce la rezultate academice mai bune, mai multă încredere și o mai bună autoreglare – ne confruntăm și cu dilema menținerii lor în siguranță.

Din fericire, există studii și experți care ne pot ajuta să găsim un echilibru sănătos.

În cartea sa Protecting the Gift, Gavin DeBecker explică de ce frica excesivă și protecția exagerată nu îi ajută pe copii, ci, dimpotrivă, îi transformă în potențiale victime.

Atunci când îi învățăm să evite complet străinii, bazându-ne pe frică, nu îi pregătim pentru realitate. În schimb, ar trebui să-i încurajăm să își asculte instinctele – un mecanism înnăscut care ne ajută să detectăm pericolele.

Așa cum subliniază DeBecker, ființele umane sunt capabile să prezică violența și comportamentul periculos, iar părinții au un rol esențial în cultivarea acestei abilități la copii.

În loc să le interzicem copiilor să interacționeze cu străinii, mai bine îi învățăm cum să recunoască situațiile periculoase și cum să reacționeze corect.

Le putem oferi instrumente clare, precum:

Identificarea semnelor de avertizare ale abuzului
Reguli de siguranță pentru interacțiunile online și offline
Alegerea atentă a școlilor și a persoanelor care au grijă de ei

Astfel, copiii vor crește într-o societate mai sigură, bazată pe încredere și empatie, în loc să fie dominați de frică și neîncredere.

#2 Evită să etichetezi copiii mici ca fiind „groaznici”

Gândește-te pentru un moment la expresia „teribila vârstă de doi ani”. Ce imagine îți vine în minte? Este aceasta o descriere corectă și universal valabilă pentru toți copiii de această vârstă?

Potrivit cercetărilor realizate de Asociația Americană de Psihologie (APA), acest termen a fost introdus în anii 1950, într-o perioadă în care se aștepta ca gospodinele să mențină case impecabile și să pregătească zilnic mese elaborate pentru familie, la ore fixe.

În acest context, un copil de doi ani – plin de energie, explorator și imprevizibil – nu se încadra prea bine în standardele impuse, ceea ce probabil a contribuit la percepția negativă a acestei etape de dezvoltare.

Dar oare terrible twos este un mit? Se pare că da.

„Este o idee învechită, care nu are susținere științifică”, explică Alan Kazdin, doctor în psihologie și director al Centrului pentru Parenting de la Universitatea Yale.

Copiii de doi ani sunt extrem de activi, dar nu au încă suficiente abilități de comunicare pentru a-și exprima clar emoțiile – fie că este vorba despre frustrare sau entuziasm față de noile lor descoperiri.

Acest lucru duce inevitabil la crize de furie, un fenomen absolut normal la această vârstă.

„În psihologie, există un cuvânt pentru acest comportament”, spune Kazdin. „Normalitate.”

Atât dezvoltarea cognitivă, cât și cea fizică avansează rapid la această vârstă, așa că este de așteptat să apară momente de frustrare. Modul în care părinții răspund la aceste momente are însă un impact major asupra frecvenței lor.

În loc să etichetăm această etapă cu termeni negativi, mai bine schimbăm abordarea. O strategie eficientă este oferirea de alegeri, în locul comenzilor directe.

Potrivit lui Kazdin, directivele autoritare nu funcționează bine cu copiii mici.

„În loc să-i spui: Pune-ți haina, plecăm! în timp ce îi arăți cu degetul, oferă-i o opțiune: Vrei să porți haina roșie sau puloverul verde?”, recomandă el. „Percepția alegerii este la fel de eficientă ca o alegere reală.”

Alicia F. Lieberman, expertă în psihologia copilului, obișnuia să discute despre terrible twos în cartea sa de referință, Viața emoțională a copilului, dar a renunțat treptat la această etichetă.

„Cu cât ne îndepărtăm mai mult de acest termen, cu atât mai bine”, spune Lieberman. „Când vorbim despre cei doi îngrozitori, reflectăm mai degrabă experiența adultului decât realitatea copilului.”

Această etapă poate fi provocatoare pentru părinți – ne îngrijorăm că cel mic ar putea să-și bage degetele într-o priză, să răstoarne o plantă sau să izbucnească într-o criză de plâns în public. Însă niciuna dintre aceste reacții nu face ca un copil să fie „groaznic”.

Aceste comportamente sunt răspunsuri firești la dificultățile creșterii într-o lume plină de stimuli noi. Doar pentru că această etapă este provocatoare, nu ar trebui să cădem în capcana etichetării copiilor. Astfel de etichete pot duce la mai multe crize de furie și chiar la efecte negative pe termen lung asupra încrederii și dezvoltării lor emoționale.

#3 Utilizarea „time-out-urilor” pentru corectarea comportamentului

Așa cum probabil mulți dintre voi ați experimentat, „time-out-ul” era o consecință des întâlnită.

Însă, potrivit unui studiu publicat în The Journal of Developmental and Behavioral Pediatrics, există multe dezbateri cu privire la eficiența acestei practici.

Cercetările sugerează că pe termen lung, „time-out-ul” poate face mai mult rău decât bine și că ar trebui să ne reconsiderăm utilizarea sa atât în mediul educațional, cât și în cel familial.

Dona Matthews, doctor în psihologie, subliniază în Psychology Today că, deși pauzele de reflecție sunt benefice pentru adulți, creierul copiilor nu este suficient de dezvoltat pentru a le înțelege scopul.

În loc de a-i ajuta să conștientizeze greșelile, izolarea lor devine o formă de pedeapsă bazată pe rușine. Deoarece copiii mici nu au capacitatea de a face legătura dintre comportamentul lor și consecințele impuse, „time-out-ul” nu face decât să le transmită mesajul că sunt „răi” și că merită să fie excluși.

„Când un copil se comportă inadecvat în mod intenționat – și niciun adult rezonabil nu ar pedepsi un copil pentru ignoranță sau pentru o greșeală neintenționată”, explică Matthews, „el oricum nu se simte bine în pielea sa. Izolarea printr-un time-out nu face decât să întărească această imagine negativă de sine.”

În schimb, părinții ar trebui să învețe să-și regleze propriile emoții și, dacă este necesar, să ia ei înșiși o pauză pentru a respira, a reflecta și a se distanța de momentul tensionat.

Acest lucru le poate permite să formuleze un răspuns mai adecvat, axat pe ghidarea copilului spre un comportament mai potrivit, în loc să întărească ideea că este „rău”.

Vanessa Lapointe, autoarea cărții Discipline Without Damage, explică faptul că adulții tind să perceapă comportamentele problematice ale copiilor ca fiind intenționate sau sfidătoare, în loc să le recunoască drept reacții normale pentru vârsta lor.

„Comportamentul unui copil supărat este adesea interpretat de adulți ca fiind răutăcios sau obraznic, când, de fapt, este doar o manifestare a unei dezvoltări emoționale încă incomplete.”

În loc să aplicăm pedepse bazate pe rușine, este important să răspundem cu empatie și înțelegere. Un copil care trece printr-o criză emoțională nu este „rău” – el are pur și simplu un creier imatur, care învață să proceseze emoții intense.

Copiii au nevoie de prezența noastră calmă și răbdătoare pentru a-i ajuta să depășească aceste momente dificile. Sprijinindu-i în procesul de autoreglare, le oferim instrumentele necesare pentru a face față unei lumi uneori copleșitoare și confuze.

O educație eficientă presupune nu doar înțelegerea și acceptarea emoțiilor copiilor noștri, ci și a propriilor noastre vulnerabilități din copilărie. Etichetarea, impunerea fricii sau izolarea prin „time-out” nu îi ajută pe copii să învețe autocontrolul, ci doar să interiorizeze rușinea. Iar această abordare nu le va oferi abilitățile necesare pentru a naviga cu succes prin viață.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News

Te-a ajutat acest articol?

Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.