Vezi versiune Desktop
Petruț Rizea, semnal de alarmă pentru părinți, despre provocările periculoase din online: „Îmi fac griji pentru copii, pentru elevii mei!”
Aceste emoții, în esența lor, sunt sănătoase și necesare. Așa cum explică expertul în educație Oana Moraru, "să le trăim este ok. Exagerarea lor e o problemă."
În centrul acestui univers emoțional stă plânsul, un limbaj natural prin care copilul își exprimă stările, nevoile și dorințele. Reacția instinctivă a multor părinți este să oprească imediat plânsul, dar această abordare poate ignora adevărata funcție a lacrimilor: aceea de a comunica.
”Noi avem un rogvaiv de emoții. Avem bucurie, avem tristețe, avem dezamăgire, avem descurajare, avem fericire, avem iubire. Le avem din toate. Să le trăim este ok. Exagerarea lor e o problemă. Apropo de tristețe și de plâns, știi că tendința părinților este când văd un copil că plânge, Au, nu mai plânge, hai să facem cumva să nu mai plângă. Pentru că nu înțelegem că limbajul este plânsul. Copilul plânge pentru că îmi comunică ceva, îmi vorbește despre el. Și atunci ce am de făcut este să-l țin în siguranță: Da mami, e ok să plângi. Hai să-mi povestești după ce te liniștești. Ce s-a întâmplat?
Hai să vedem câte limbi reprezintă acest plâns. De care plâns e? Plânsul ăla de șantaj emoțional, plânsul cuceritor, plânsul de iritație ca să obțină ceva până la urmă, plânsul de nervi, plânsul demonstrativ și plânsul de mare suferință pe care îl recunoști și dacă nu-i copilul tău, doar dacă auzi de la balcon un copil la afară pe stradă plângând, tu știi de care plâns este.
Mai puțin știi cu copilul tău pentru că până să ai claritatea aia de a asculta cum plânge el, ce ți se activează frica că nu ești suficient de mamă bună, teama că tu ești supărată, teama că e altul mai bun decât al tău și la nesfârșit....
Am văzut recent undeva pe YouTube, inclusiv asta, identificarea tipurilor de plâns ale bebelușului, cu exact vocalizele pe care le fac în mod universal bebelușii ca să anunțe că au anumit tip de disconfort sau bucurie.
Și cred că atunci când le dăm câte un obiect exterior sau chiar ajutorul nostru imediat din poziție de salvator unui copil care plânge, creierul lui învață că autoreglarea emoțională se va întâmpla mereu cu obiecte sau cu oameni din exterior.
De-aia atâtea relații disfuncționale, de-aia atâtea binging pe Netflix sau pe fumat, băut, mâncat, cumpărat. Pentru că copiii ăștia sunt obișnuiți de mici că fiecare stare, să zicem, disconfortantă, ușor negativă să fie reparată urgent cu un obiect din exterior. Nu! Plictisul, plânsul de frustrare, starea aia de agitație prin casă...
Pe vremea noastră și mama și bunica de câte ori spuneam că m-am plictisit, nu știu ce mai fac, ele îmi spuneau: Știi ceva? Ia-te cu mâinile de fund și sari în sus. Nu era cinism. Eu înțelegeam că problema mea nu e una reală. Nu mă deranja că îmi spunea mama. Eu înțelegeam în forma ei jucăușă și cinică de a-mi da replică, că aceasta nu e o problemă reală că mă plictisesc”, a declarat expertul în educație Oana Moraru în cadrul ZUnivers.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Educația unui copil este un proces complex, în care...
