Vezi versiune Desktop
De ce unii copii nu mai vor să-și vadă părinții când devin adulți? Cele 5 atitudini care duc la înstrăinare și cum le poți evita
În fața provocărilor zilnice, mulți părinți reacționează instinctiv: încearcă să-și protejeze copilul de frustrări, eșecuri sau dezamăgiri. Îl consolează imediat, sar să repare orice situație și caută soluții în locul lui.
Acest reflex vine din dragoste, dar, în timp, poate deveni o piedică în calea autonomiei copilului.
Rezultatul? Părintele se transformă, fără să-și dea seama, într-un „super-reparator” care nu lasă loc copilului să învețe cum să gestioneze singur dificultățile.
SURSA FOTO: freepik.com @user17581499
Specialiștii în psihologia copilului atrag atenția că, pe termen lung, această abordare poate fi contraproductivă. Copilul învață că nu are în el resursele necesare pentru a face față provocărilor și că are mereu nevoie de altcineva să intervină.
Pentru o dezvoltare sănătoasă, copiii au nevoie să se confrunte cu mici obstacole și să învețe, pas cu pas, cum să le depășească. Susținerea emoțională, validarea trăirilor și ghidarea blândă sunt mult mai valoroase decât soluțiile oferite pe tavă.
Intenția de a interveni rapid atunci când copilul trece printr-o dificultate este, fără îndoială, una nobilă.
Însă, potrivit psihologului Jeffrey Bernstein, specialist în lucrul cu copii și adolescenți și colaborator al platformei Psychology Today, această abordare poate avea efecte neașteptate.
„Copilul nu are nevoie de un reparator. Are nevoie de cineva care să creadă în capacitatea lui de a-și rezolva singur problemele”, explică Bernstein.
Chiar și atunci când este motivată de iubire sau dorința de protecție, tendința de a totul în locul copilului îl poate priva de o experiență valoroasă de învățare.
În loc să se simtă ajutat, copilul se poate simți respins, neînțeles sau poate ajunge să creadă că nu este capabil să facă față provocărilor singur.
Dacă vrei să fii un sprijin real pentru copilul tău, nu e nevoie să vii cu soluții rapide. Ce contează cu adevărat este să fii prezent, calm și empatic. Rolul părintelui nu este acela de salvator, ci de ghid discret, care merge alături de copil, nu înaintea lui.
SURSA FOTO: freepik.com @AntonyGridin
Reformulează ceea ce îți spune copilul, pentru a-i arăta că îl asculți cu adevărat.
Recunoaște și validează emoțiile lui, fără să le minimalizezi sau să le „repari” imediat.
Rezistă impulsului de a oferi o soluție pe loc – uneori, tăcerea empatică face mai mult decât un sfat grăbit.
Presiunea de a se simți mai bine sau de a găsi rapid o soluție poate avea efectul invers: copilul se poate bloca emoțional, își poate pierde încrederea în sine sau poate dezvolta anxietate. În loc să-i pui povara unei soluții imediate, încurajează-l cu blândețe.
Laudă-i eforturile, nu doar rezultatul, și amintește-i că are în el toate resursele de care are nevoie.
Uneori, o simplă frază precum „Sunt aici dacă ai nevoie de mine” are un impact mult mai profund decât un discurs plin de sfaturi.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
