Vezi versiune Desktop
Expresii prin care copiii profund nefericiți cer, de fapt, ajutor. Experții explică semnificațiile ascunse din spatele lor: „NU exagerează, NU sunt dramatici!”
Pe măsură ce cresc, ei învață treptat cum să își exprime mai bine sentimentele. Totuși, nu au experiența și resursele pe care le dețin adulții atunci când vine vorba de a vorbi despre ceea ce simt.
Din acest motiv, mulți copii folosesc expresii pe care adulții le pot trece cu vederea, considerând că micuții „exagerează” sau „sunt dramatici”.
Chiar dacă de multe ori aceste semnale nu sunt luate în serios, este important să recunoaștem expresiile pe care copiii profund nefericiți le repetă adesea. Ele pot ascunde o suferință reală.
Potrivit Centers for Disease Control and Prevention (CDC), citat de Your Tango, aproximativ 1 din 5 copii și adolescenți trec, la un moment dat, printr-o problemă de sănătate mintală, emoțională sau comportamentală. Deși rareori spun direct că se confruntă cu lipsa de speranță sau cu îndoiala de sine, aceste stări există.
De aceea, responsabilitatea revine adulților, părinți, profesori sau alte persoane apropiate, să înțeleagă limbajul copiilor și să descifreze expresiile lor înainte ca situația să devină gravă.
Este important ca aceste semnale să nu fie invalidate, ci să fie privite ca un strigăt de ajutor.
SURSA FOTO: freepik.com @olegfedotov
De multe ori, atunci când un copil spune „nu-mi pasă”, adulților li se poate părea că pur și simplu nu se străduiește și aleg să ignore mesajul. În realitate, în spatele acestor cuvinte nu se ascunde indiferența, ci un semnal că acel copil se simte copleșit și epuizat emoțional.
„Când copilul tău experimentează emoții intense, corpul lui reacționează la fel ca al tău, mușchii se încordează, respirația devine scurtă, iar ritmul cardiac crește. Nu se va liniști până când și aceste reacții fizice nu se vor calma. Dacă îți verifici propriul ritm cardiac, îți poți aminti că același lucru se întâmplă și cu copilul tău”, explică psihiatrul pediatru Candida Fink.
Fie că este vorba despre școală, relațiile cu prietenii sau presiunea de a reuși, copilul folosește expresia „nu-mi pasă” ca scut de protecție. În loc să recunoască vulnerabilitatea, alege să se închidă în sine.
Mulți copii nu au încă încrederea sau vocabularul necesar pentru a le spune adulților că au nevoie doar să fie ascultați. Astfel, adoptă o atitudine defensivă, prin care îi țin pe ceilalți la distanță.
Un copil care a fost respins sau ignorat în mod repetat de oamenii din jur ajunge să creadă că nu va fi niciodată înțeles sau acceptat. Cuvintele lui nu sunt un simplu „dramatism”, ci un semn clar de nefericire.
Teama de a nu se integra poate deveni copleșitoare. Adulții știu că, de-a lungul vieții, fiecare trece prin momente în care se simte exclus, dar că, mai devreme sau mai târziu, își va găsi un grup în care să fie acceptat. Pentru copii însă, acest orizont este greu de imaginat atunci când sunt permanent înconjurați de sentimente de respingere și gol interior.
Ei își doresc doar să fie văzuți așa cum sunt, fără judecată și fără presiunea de a se schimba. De aceea, crearea unor spații sigure pentru copii este esențială. Este nevoie de contexte în care să li se permită să fie imperfecți, fără teama că vor fi respinși sau abandonați.
Când un copil spune că „nimeni nu mă place”, adulții tind să creadă că exagerează. Totuși, acest mesaj ascunde o durere reală de izolare.
Copiii se pot simți singuri și neînțeleși la școală, în relația cu colegii de cartier sau chiar în propria familie.
„Sprijinul social și interacțiunile zilnice semnificative sunt esențiale pentru reducerea singurătății. Mulți copii și adolescenți nu au avut ocazia să învețe cum să organizeze întâlniri față în față. Părinții îi pot ajuta să depășească reticența și să dezvolte abilități de a construi prietenii reale”, explică profesoara de psihologie Nancy Darling.
Această expresie reflectă nu doar lipsa prieteniilor, ci și dorința profundă de a se conecta cu ceilalți. Din păcate, mulți copii nu știu cum să facă primul pas, iar atunci când sunt respinși constant, ajung să creadă că ceva este în neregulă cu ei.
Convingerea că nu merită o prietenie autentică îi face să se perceapă ca pe o „anomalie”, ceea ce adâncește sentimentul de singurătate.
Când un copil folosește această expresie, este un semn că se simte extrem de copleșit și nu are încă instrumentele sau limbajul necesar pentru a face față situației. Poate fi vorba de ceva aparent minor, cum ar fi o temă dificilă, sau de o problemă majoră, o criză familială ori un conflict la care este martor.
În acele momente, copilului i se pare imposibil să își gestioneze emoțiile puternice. Crede că nu este suficient de puternic pentru a face față și preferă să se blocheze în această mentalitate.
„Când evităm sau minimizăm sentimentele copiilor noștri, intervenim în acest proces. Le transmitem mesajul că emoțiile lor dificile ne incomodează și nu vrem să auzim despre ele. Astfel, devine mai puțin probabil ca ei să ni le împărtășească, pierzând șansa de a le exprima și de a le gestiona”, explică expertul în dezvoltarea copilului Claire Lerner.
Rolul adulților este să îi reasigure pe copii că nu trebuie să se confrunte singuri cu nicio situație. Sprijinul constant și încurajarea le pot schimba viața: îi ajută să învețe să renunțe la frică în loc să o ducă mai departe până la maturitate.
Această expresie arată cât de greu le este unor copii să își arate vulnerabilitatea. Un copil care spune „mi-e frică să cer ajutor” se teme, de fapt, să nu fie perceput drept slab sau incapabil.
Pentru mulți, recunoașterea nevoii de ajutor se simte ca un eșec. Unii au fost învățați să fie „cei puternici” și, poate, au fost chiar criticați atunci când nu au „rezistat”.
„A ști cum și când să ceri ajutor este o abilitate de viață necesară, dar mulți copii se luptă să o dobândească. Emoțiile lor îi pot împiedica să comunice ceea ce au nevoie, iar uneori convingerile proprii îi fac să evite cererea de ajutor sau să o facă în momente nepotrivite”, explică psihologul clinician Eileen Kennedy-Moore.
Copiii care s-au simțit criticați sau ignorați ajung să creadă că sunt o povară. Ca să nu deranjeze, preferă să se ascundă în spatele unei aparente invulnerabilități.
În realitate, sunt forțați să lupte singuri, ceea ce nu ar trebui să se întâmple niciodată. Niciun copil nu ar trebui să creadă că trebuie să își îngroape emoțiile pentru a fi acceptat.
Atunci când un copil se învinovățește constant pentru lucrurile care merg prost, nu este doar un semn de asumare, ci o strategie de supraviețuire emoțională. În mintea lui, preluarea vinei menține pacea și reduce conflictele.
Problema este că această atitudine, adoptată de timpuriu, se transformă într-un tipar: copilul crește crezând că orice merge rău este, automat, vina lui.
„Pe măsură ce copiii care se autoînvinovățesc devin adulți, ei continuă să folosească această strategie de adaptare, chiar dacă nu îi mai protejează. Ajung să își asume prea multă responsabilitate și să accepte vina în relațiile personale și profesionale, chiar și atunci când nu este a lor. Totul pornește din credința adânc înrădăcinată că sunt prea sensibili, prea emoționali sau pur și simplu nu sunt suficient de buni”, explică psihoterapeutul Imi Lo.
Mulți copii ajung în această situație pentru că au crescut într-un mediu unde erau făcuți responsabili pentru greșelile altora, fie acasă, fie la școală. Astfel, încep să creadă că prezența lor este cauza problemelor.
Această vinovăție permanentă îi conduce către o nefericire profundă și către o luptă epuizantă cu un perfecționism care, în realitate, nu există.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
