Vezi versiune Desktop
Topul celor mai „înșelătoare” nume de copii: Par rare, dar sunt peste tot! Educatoarele spun că le aud zilnic în clase: „Părinții se miră că în grupă mai sunt încă două fetițe cu același nume”
Declarația recentă a ministrului Educației, Daniel David: „Profesorii nu pot să facă față și învățământului obișnuit și să se ocupe serios de copiii cu cerințe educaționale speciale”, a stârnit o reacție în lanț în rândul dascălilor.
Nu doar pentru că, în sfârșit, realitatea lor pare recunoscută oficial, ci și pentru că această realitate este una greu de dus, de foarte mulți ani.
O învățătoare mărturisește: „Am în clasă trei copii cu CES, toți cu niveluri de integrare diferit. Încerc să le explic, să le trasez sarcini, dar când nu sunt lângă ei, nu fac nimic. Și restul clasei? Cine se mai ocupă de ei?”.
Mulți profesori se simt prinși într-o luptă zilnică, imposibil de câștigat. Pentru că nu vor să renunțe la niciun copil. Dar nici nu pot face magie.
„Într-o clasă de 16 elevi, 6 sunt cu CES. Și 90% dintre acești copii nu au neapărat tulburări severe, ci dosare făcute ușor, doar ca să poată primi școala niște fonduri. Dar la clasă… nu se lucrează aproape deloc cu ei.”
„Mă întorc acasă epuizată. Știu că nu am reușit nici să-l ajut pe copilul cu Down, nici să-l învăț literele pe ucraineanul care nu vorbește limba română, nici să țin pasul cu lecția pentru ceilalți 20.”
„Mă învinovățesc zilnic. Nu e ok. Pentru nimeni.”
SURSA FOTO: freepik.com @EyeEm
Profesorii spun că, de ani întregi, includerea copiilor cu CES în școlile de masă s-a făcut „din pix”, fără strategii reale, fără sprijin, fără formare aplicabilă și, mai ales, fără suficienți oameni în sistem.
„Copiii CES primesc același test ca restul clasei, la finalul clasei a VIII-a. Dar tu ai două ore în plus pe săptămână cu ei. Două ore! Asta înseamnă incluziune?”
„Ni s-au dat planuri de intervenție personalizată, cursuri teoretice, un întreg aparat birocratic. Dar nicio soluție reală. Iar la final, tot profesorul e vinovat că nu poate.”
„De cel puțin patru generații mă macină situația aceasta la clasă. Totul e pe umerii unui singur om... care, da, e și el doar un om. Nu poți face ca și cadru didactic și integrarea reală a copiilor CES și învățarea optimă a elevilor de nivel mediu și performanță cu elevii cu potențial intelectual peste medie. Dar cui i-a păsat până acum?? Oare se va schimba ceva în bine??”
„Se lucrează diferențiat cu acești copii, iar la final de cls a VIII-a primesc fix aceleași subiecte ca toți ceilalți. Primesc în plus 2 ore. Păi, de timp au ei nevoie!? Cu toată munca diferențiată, mulți dintre ei nu ating nici minimul prevăzut la sfârșit de clasă și sunt trecuți clasa grație acelui certificat. Bătaie de joc de sus până jos, iar la mijloc sunt prinși profesori, educatori, copii, părinți...”
Unii dascăli susțin că pentru o parte dintre copii, școlile speciale pot fi singura șansă reală la învățare. Dar multe dintre ele au fost închise, altele nu există în localitățile mici, iar părinții ezită să își trimită copiii acolo, din frică, rușine sau lipsa posibilității de transport.
„Am lucrat 5 ani într-o școală specială. Rezultatele erau clare. Cadru didactic la 6 copii, program adaptat, terapie reală. Dar părinții, uneori, refuză să înțeleagă. Copilul nu progresează într-o clasă cu 25 de elevi.”
„Susțin toate drepturile copiilor cu CES, însă cred că integrarea lor în sistemul de masă trebuie făcută cu responsabilitate, sprijin din partea specialiștilor și timp suficient pentru adaptare, învățare”.
„Copiii cu cerințe speciale au nevoi speciale! Nu-i ajuta cu nimic integrarea în învățământul de masă! Vin la școală să aibă de unde pleca. Lor trebuie să li se aplice un regim special. Degeaba se chinuiesc profesorii cu elaborarea planurilor de intervenție personalizată, programă adaptată... Rezultate pentru ei sunt minime. Mai mult, uneori, copiii din clasele obișnuite sunt ținuți pe loc, cu toate că profesorii se străduiesc să împace și capra și varza”.
„În Constanța există o școală specială la standarde excepționale. Părinții din motive neințelese de mine refuză înscrierea la astfel de școli. Au și manuale adecvate cerințelor, au și cadre specializate. Problema pornește de la părinți. Preferă să și chinuie copiii din cauza mentalității greșite. Acești copii nu au puterea de a se adapta unei clase normale (n-am găsit alt cuvânt). Am avut de nenumărate ori astfel de copii și mă uitam la ei că din tot ce se preda mai ales in clasele a III-a și a IV-a era ceva din altă lume. Ar trebui înființate mai multe astfel de școli și ar trebui părinții îndrumați să ințeleagă că cei mici cu nevoi speciale au nevoie de un timp mai mare alocat nevoilor lor cât și de o programă bine gândită la nivelul lor de înțelegere. De exemplu aveam și părinți care și-ar fi înscris copiii, dar din cauza lipsei de bani nu-și permiteau să facă naveta. De cursuri pentru profesori e tolba plină. Tot ce se învață la astfel de cursuri nu ai cum să aplici la clasă. Cine afirmă că a reușit ori se minte singur, ori are un interes. Înființați astfel de școli în toate orașele, mici sau mari. Vor da rezultate. Restul e doar demagogie pură. Am lucrat 5 ani in județul Tulcea la o astfel de școală și pot afirma că sunt rezultate remarcabile. Să se țină cont că totul pornește de la bani. Când e lângă casă un astfel de loc, părintele altfel va putea fi convins”.
SURSA FOTO: freepik.com @wosunan
Deși mulți profesori au salutat faptul că ministrul „vede, în sfârșit, realitatea”, întrebarea care răsună din sute de mesaje este una singură:
„Ce veți face concret pentru ca lucrurile să se schimbe?”
Vor fi alocate resurse pentru asistenți la clasă? Se vor forma echipe reale, multidisciplinare? Se va reduce numărul de elevi la clasă, așa cum cere legea, dar nu se respectă? Sau vom rămâne, iar, la nivelul declarațiilor?
„Bine că într-un târziu v-ați dat seama de ceea ce noi spunem de 20 de ani! Sunt curioasă ce veți face pentru a schimba, domnule ministru nou????”
Pentru că, așa cum spune o învățătoare cu 30 de ani de carieră: „Poate mai am doi ani până la pensie, dar tare mi-aș dori să apuc să văd o schimbare reală. Altfel… vai de colegii mei mai tineri.”
O mărturie tulburătoare vine de la o învățătoare care este și mama unui copil cu autism.
„Îmi dau seama că niciun sistem nu e perfect. Dar dacă vrem, se poate organiza altfel. Clase pentru copii CES în cadrul școlilor de masă, unde să lucreze la nivelul lor, să se simtă incluși, dar fără presiunea imposibilă de a ține pasul cu toți. Și apoi, ore comune, muzică, arte, sport. Copiii ar fi împreună, dar cu șanse reale, nu doar pe hârtie. Nu trebuie să alegem între incluziune și calitate. Putem avea ambele, dacă vrem cu adevărat.”
Această criză tăcută din învățământ nu e despre „noi și ei”. Este despre un sistem suprasolicitat, despre oameni buni care nu mai pot, despre copii care merită mai mult decât etichete și hârtii.
Iar primul pas, recunoașterea realității, a fost, în sfârșit, făcut. Întrebarea este: ce facem acum?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
