Vezi versiune Desktop
Copilul tău devine nerăbdător și își dorește ca lucrurile să se întâmple exact atunci când vrea el? O mamă psiholog spune cum să reacționăm: „Nu orice nevoie este o urgență!”
În ultimii ani, am devenit tot mai conștienți de impactul ignorării sănătății mintale, mai ales în cazul copiilor.
Datele și statisticile furnizate de Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor reflectă clar această realitate. Am înțeles că „a fi puternic” din punct de vedere emoțional nu înseamnă să ne ascundem sentimentele în spatele unei măști de indiferență.
Din fericire, stigmatul asociat sănătății mintale începe să se destrame. Terapia nu mai este un subiect tabu, ci o resursă valoroasă tot mai accesată de cei care au nevoie de sprijin emoțional.
Copiii care merg la terapie, indiferent de vârstă, o fac pentru a învăța să gestioneze mai bine provocările emoționale cu care se confruntă.
Însă acest proces, atât de benefic pentru dezvoltarea lor interioară, poate stârni neliniști în rândul părinților, care se întreabă ce anume dezvăluie copiii în ședințele de terapie.
Ce spun, de fapt, copiii despre modul în care sunt crescuți? De ce se plâng în legătură cu parentingul pe care îl primesc?
Jurnaliștii Your Tango au stat de vorbă cu mai mulți experți în psihologie, relații și dezvoltare emoțională, pentru a înțelege ce nemulțumiri își exprimă copiii în cabinetul de terapie, nemulțumiri pe care, adesea, nu le pot rosti acasă.
SURSA FOTO: freepik.com @rimsha52
Una dintre cele mai mari surse de distanțare față de părinți apare atunci când copiii se simt judecați pentru că nu fac aceleași alegeri în viață pe care părinții le-ar fi dorit pentru ei, explică dr. Aline Zoldbrod, doctor în filosofie.
Este surprinzător cât de des copiii aleg o carieră doar pentru a le face pe plac părinților.
Dr. Zoldbrod își amintește de o conversație avută la prânz cu un urolog renumit, care i-a mărturisit că renunță la profesie. De ce? Deși acumulase ani de studii și avea o carieră de succes, la finalul deceniului patru din viață a realizat că acea meserie nu a fost niciodată visul său.
A fost visul părinților. Așa că a renunțat la tot ce construise și s-a reîntors la școala de artă, urmând, în sfârșit, propriul drum.
Copiii adulți atribuie adesea dificultățile din viață modului în care au fost crescuți și, uneori, au motive întemeiate. Terapeuta dr. Gloria Brame spune că aude frecvent în cabinet plângeri legate de mame care rămân excesiv de implicate și după ce copiii au ajuns la maturitate.
Aceste mame încearcă să controleze deciziile, aspectul sau comportamentul copiilor lor adulți. În cazul taților, plângerile se referă cel mai des la absența lor emoțională sau fizică. Mulți pacienți îi descriu pe tați ca pe niște figuri autoritare, lipsite de empatie.
Un fir roșu comun: lipsa încurajării independenței. Ca adulți, acești copii se confruntă frecvent cu îndoieli de sine, imagine de sine negativă și anxietate legată de luarea deciziilor.
SURSA FOTO: freepik.com @EyeEm
O altă plângere des întâlnită în terapie este combinația paradoxală dintre control și neglijență. Mulți pacienți spun că părinții lor le-au acordat puțină atenție din punct de vedere emoțional, nu i-au ascultat cu adevărat și au ignorat ce aveau de spus.
Unii își amintesc că erau „copii cu cheia la gât”, petrecând puțin timp real cu părinții și rămânând adesea nesupravegheați. Totuși, când părinții erau prezenți, regulile impuse erau adesea arbitrare și nu reflectau nevoile sau trăirile copiilor.
Mulți bărbați au menționat că singurele activități „recreative” alături de tați erau cele care îi interesau pe aceștia: vânătoare, pescuit, camping, niciodată participarea la competiții sportive sau la spectacolele de la școală care contau pentru ei.
Această dinamică s-a transmis între generații. Astăzi, se manifestă adesea prin părinți prezenți fizic, dar distrași constant de telefoane sau alte dispozitive.
Copiii care nu s-au simțit văzuți sau valorizați în familie tind, la maturitate, să se distanțeze, să se mute departe și să își concentreze atenția asupra propriei familii, menținând relații minime cu părinții.
În terapie, este necesar ca pacienții să accepte că nevoile lor emoționale au fost reale și valide, chiar dacă părinții nu le-au recunoscut.
Această înțelegere poate deschide calea spre iertare și, uneori, chiar spre reconciliere.
Coach-ul Mitzi Bockmann spune că percepțiile diferă de la o generație la alta: generația „Boomers” consideră că părinții lor au fost „ok”. Generația X îi descrie ca fiind absenți. Milenialii vorbesc despre părinți „elicopter”. Iar generațiile Y și Z susțin că părinții lor nu înțeleg lumea în care trăiesc.
Totuși, un element comun apare în toate aceste povești: sentimentul că, într-un fel sau altul, au fost nevoiți să-și îngrijească propriii părinți.
Mulți spun că părinții aveau ei înșiși nevoie de sprijin emoțional și nu au fost capabili să ofere grijă, siguranță sau ghidare în copilărie.
Este ușor pentru un copil să uite că părinții sunt, la rândul lor, oameni, care poate nu au știut niciodată cum să fie părinți buni. Însă această lipsă de competență parentală a pus o povară emoțională uriașă pe umerii copiilor.
Deși nevoia de sprijin din partea copiilor nu este o scuză pentru absența grijii părintești, este o realitate cu care mulți se confruntă: copii forțați să devină adulți prea devreme, în relația cu propriii părinți.
Un părinte poate să fi oferit copilului hrană, adăpost și acces la educație, dar să fi omis exact ceea ce contează cel mai mult: căldura, afecțiunea și sprijinul emoțional.
Chiar și într-o casă plină, lipsa conexiunii sufletești poate face un copil să se simtă singur, explică life coach-ul Sidhharrth S. Kumaar.
Iar atunci când această singurătate este accentuată prin comparații constante, cu un frate, un coleg sau chiar cu unul dintre părinți, copilul poate ajunge să se simtă mai puțin valoros și lipsit de unicitate.
Aceste răni emoționale pot persista până la vârsta adultă, influențând modul în care adultul își percepe valoarea personală și își construiește relațiile.
SURSA FOTO: freepik.com @sacyks
De mii de ani, copiii spun același lucru: „Părinții mei nu mă înțeleg!” și, adesea, au dreptate, afirmă coach-ul de viață Susan Allan.
Dacă un părinte nu învață empatia și nu își dezvoltă un vocabular emoțional adecvat, nu va fi capabil să-și înțeleagă copilul. La rândul lor, copiii vor avea dificultăți în a-și înțelege părinții.
Totuși, vestea bună este că relațiile pot fi transformate. Allan a observat schimbări semnificative chiar și într-o singură lună de lucru intens cu familii.
Colaborarea dintre părinți și copii în domeniul sănătății mintale este esențială, mai ales în contextul datelor recente: problemele emoționale și psihice sunt, în prezent, principala cauză de dizabilitate și mortalitate în rândul copiilor cu vârste între 3 și 17 ani, în Statele Unite.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
