Vezi versiune Desktop
Ce trebuie să facă orice părinte ACUM pentru a preveni răpirea copilului? Cazul Mariei readuce în atenție pericolul real al disparițiilor micuților
Maria era o fetiță de 7 ani. Într-o seară de mai, în satul Gura Șuții din județul Dâmbovița, a ieșit să ia ceva din curte. Era liniște, ca în oricare altă zi, iar părinții nu aveau nici cel mai mic motiv să creadă că fiica lor nu se va întoarce înapoi, alergând veselă.
Dar Maria nu s-a mai întors.
Au urmat ore de căutări, ore care pentru familia ei au însemnat o prăbușire lentă în necunoscut. La marginea satului, în lizieră, la doar câteva zeci de metri de casă, trupul Mariei a fost găsit. Bătută, abuzată și ucisă cu cruzime. 71 de leziuni. Un copil de 7 ani.
Criminalul a fost prins și condamnat la închisoare pe viață, notează Libertatea. Judecătorii au fost fermi: „Nu există șanse reale de reintegrare socială pentru acest individ”.
Niciun cuvânt rostit de el nu a putut șterge imaginea unui copil nevinovat, ucis brutal în locul care ar fi trebuit să fie cel mai sigur din lume, lângă casă.
Cazul Mariei ne reamintește că oricât ne-ar durea să o recunoaștem, oricare dintre copiii noștri ar putea fi în locul ei. Iar datoria noastră este să învățăm din această tragedie, să nu lăsăm durerea să fi fost în zadar.
Nu e vorba despre panică, ci despre vigilență. Nu e despre a-i ține sub cheie, ci despre a le crea un sistem de siguranță clar, de la cele mai mici vârste.
Poliția ne învață să le spunem copiilor să-și știe numele complet, adresa, un număr de telefon. E bine, dar e departe de a fi suficient. Maria nu a fost răpită dintr-un parc, nici de pe o stradă aglomerată. A fost luată de lângă casă.
De aceea, realitatea ne obligă să mergem mai departe. Să nu ne mai bazăm pe ideea că „mie nu mi se poate întâmpla”.
FOTO ILUSTRATIV: freepik.com @EyeEm
Nu putem controla tot ce se întâmplă în jurul copiilor noștri, dar sunt pași concreți pe care îi putem face ca să reducem riscurile. Prevenția începe acasă, cu mult înainte ca un copil să fie lăsat să meargă singur la magazin sau în parc.
Cazul Mariei ne arată dureros că și câțiva metri pot face diferența între viață și moarte. Nicio distanță nu e complet sigură dacă nu există supraveghere directă sau dacă nu s-au stabilit reguli clare de siguranță.
Supraveghează-ți copilul chiar și când se joacă în curte sau în fața casei. Dacă nu poți fi fizic acolo, instalează camere de supraveghere sau roagă un vecin de încredere să-l urmărească.
Copiii trebuie să înțeleagă, pe limbajul lor, că nu toți oamenii sunt bine intenționați. Explică-i, prin povești sau jocuri de rol, cum poate recunoaște o situație periculoasă și cum să reacționeze.
Exersează scenarii cu întrebări de tipul:
„Ce faci dacă cineva necunoscut te roagă să-l ajuți să găsească un cățel?”
„Ce faci dacă cineva îți spune că mama l-a trimis să te ia de la școală?”
Încurajează-l să spună NU, să fugă și să strige tare. Copiii trebuie să înțeleagă că au voie să refuze un adult, chiar și unul „drăguț”.
Fie că e vorba de curtea blocului, de drumul spre școală sau de un loc de joacă, copilul tău trebuie să știe:
până unde are voie să meargă,
cu cine are voie să plece,
cât timp poate sta și
ce trebuie să facă dacă se rătăcește sau se simte în pericol.
Scrie regulile pe o foaie colorată, împreună cu el, și lipiți-le undeva la vedere. Cu cât participă mai activ, cu atât le va respecta mai ușor.
Dacă cineva vine să-l ia de undeva și spune că „mama l-a trimis”, copilul trebuie să întrebe: „Care e cuvântul secret?” Dacă adultul nu îl știe, copilul știe că trebuie să plece imediat și să ceară ajutor.
Copiii nu înțeleg întotdeauna ce înseamnă „necunoscut”. Ajută-l să-și dea seama că un necunoscut nu e doar un om străin în totalitate, ci și cineva cu care nu are o relație clară, validată de părinți.
Repetă împreună această afirmație: „Nu plec cu nimeni fără acordul părinților mei!”
Nu e paranoia, e protecție. Brățările GPS, ceasurile inteligente sau aplicațiile de localizare pe telefon pot fi o plasă de siguranță atunci când copilul e mai mare și începe să meargă singur la școală sau în alte locuri.
O comunitate atentă salvează vieți. Fă-ți timp să discuți cu ceilalți părinți, cu vecinii, cu cei care lucrează în jurul casei sau al școlii. Dacă toți suntem atenți, cresc șansele să observăm ceva suspect la timp.
Când copilul tău se joacă afară, întreabă: „Cine e acolo cu el? Cine îl vede? Dacă se întâmplă ceva, cine poate reacționa primul?”
Chiar și cei mici simt disconfortul în fața unui adult ciudat. Spune-i că, oricând simte că ceva e „greșit”, are voie să plece, să alerge, să țipe, să intre într-un magazin și să ceară ajutor.
Fiecare părinte citește astfel de povești cu nod în gât. Dar trebuie să facem mai mult decât să oftăm și să trecem mai departe. Trebuie să vorbim despre pericol. Să vorbim cu copiii, să-i învățăm, să-i supraveghem, să-i protejăm.
Și poate, într-o zi, o tragedie ca cea a Mariei nu se va mai repeta.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
