Goleman, teoreticianul conceptului de inteligență emoțională, susține că conștientizarea de sine este capacitatea de a identifica și de a citi propriile sentimente și ale celorlalți și de a gestiona emoțiile în mod eficient.

Faptul că un copil știe să recunoască când se simte fericit, trist, supărat, speriat etc., îi permite să intre în contact cu propriile puncte forte și slăbiciuni prin dezvoltarea unei relații sincere și echilibrate cu el însuși. Mai mult, conștientizarea emoțiilor cuiva permite un control mai mare al reacțiilor impulsive și, în consecință, un management mai eficient al relațiilor interpersonale.

Conștiința de sine la copii: ce poate face un părinte?

Un copil poate deveni conștient de sine dacă părinții sunt capabili să reflecte experiența lui emoțională într-o manieră compatibilă cu experiența trăită de copilul însuși. Atenția mamei și a tatălui, așadar, nu ar trebui să fie centrată pe ei înșiși, ci pe experiența internă a copilului. Dacă se concentrează asupra experienței emoționale a copilului lor, pot:

-  numește emoția pe care o simte copilul tău

- conectați-l la semnale fiziologice, verbale și non-verbale conexe

- împreună identifică un posibil declanșator

- normalizați experiența

- reflectați împreună asupra modului de exprimare al copilului

- identifica orice alte metode funcționale.

Fotografie de la Brett Sayles/ Pexels

Exemple de reacție disfuncțională și funcțională a unui părinte

Exemplul 1: Ana, 2 ani, face caca la oliță pentru prima dată cu o oarecare îngrijorare.

Dacă părintele reacționează bucurându-se și spunându-i copilului că s-a descurcat grozav, îi face poze și spune că o să le arate întregii familii, răspunsul părintelui este centrat doar pe propria fericire și nu pe emoția trăită de copil.

Mai bine ar fi o reacție mai conținută care să se concentreze pe experiența copilului, spunând de exemplu „Dragă,văd că ai făcut la oliță! Văd că ești puțin îngrijorat, greșesc? Este normal să simți așa, este prima dată când ți se întâmplă.”

Exemplul 2: Marius în vârstă de 7 ani, își ia înapoi cu forță jucăria pe care fratele său de 4 ani o luase fără permisiune.

Dacă părintele reacționează enervându-se pe Marius pentru că, fiind mai mare, ar trebui să se comporte altfel, răspunsul părintelui nu ține cont de experiența emoțională a copilului.

Un răspuns mai coerent ar fi putut fi: „Marius, înțeleg că te simți supărat de când fratele tău ți-a luat jocul fără să întrebe. Dar luarea cu forța nu este o modalitate bună de a gestiona aceste situații. Cum crezi că ai fi putut face altfel?”

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News

Te-a ajutat acest articol?

Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.