Vezi versiune Desktop
Comportamentele care pot afecta grav echilibrul emoțional al copiilor. Psihologii vorbesc despre cele mai dureroase răni emoționale provocate de părinți
Nu-i așa că doare când copilul tău de 12-13 ani te respinge cu un „N-am chef”, „E stupid” sau „Lasă-mă în pace”? Când refuză orice propunere, oricât de bine intenționată ar fi, și se retrage în fața unui ecran, într-o cameră în care nu mai ai acces.
Pare că nu mai vrea nimic, că s-a stins ceva în el. Dar ce-ar fi dacă, în realitate, tocmai acum e mai viu ca niciodată? Ce-ar fi dacă, în loc de plictiseală, ceea ce trăiește e o foame uriașă de acțiune pe care noi, adulții, pur și simplu n-o mai putem înțelege?
Acesta este mesajul pe care îl lansează Oana Moraru, expert în educație și parenting, într-o postare pe rețelele sociale.
SURSA FOTO: freepik.com @ekaterina34
„Creierul ăsta adolescent care se refugiază în ecrane este, de fapt, setos de foarte multă acțiune”, scrie Oana Moraru. Copiii care par să nu mai vrea nimic, care își închid ușa și stau ore în șir conectați la un joc, nu sunt deconectați de lume, ci de oferta ei, oferta noastră.
Pentru că, în timp ce apetitul lor pentru acțiune, mișcare și provocări atinge apogeul, noi, părinții, suntem la vârsta în care tânjim după pauză, liniște și canapea.
O asimetrie care se adâncește de la o zi la alta, iar rezultatul e dureros: ne vedem copiii retrăgându-se într-un univers virtual unde intensitatea, riscul și adrenalina sunt garantate și la doar un click distanță.
Oana Moraru recunoaște că și ea, ca părinte, a greșit în modul în care a înțeles nevoile reale ale copilului ei.
„Cum îmi imaginez eu că l-aș putea scoate de pe jocul pe calculator pe copilul meu este departe de nevoia lui reală de acțiune”. O zi ideală, în mintea unui adult, poate însemna o activitate-două și apoi relaxare.
Dar pentru un adolescent?
E nevoie de 10-12 activități pe zi, fizice, creative, intense, cu miză, cu provocare.
SURSA FOTO: freepik.com @EyeEm
Ce se ascunde în spatele reacțiilor de tipul „Ce tâmpenie!”, „Nu mă interesează!” sau clasicul „E plictisitor!”? O barieră emoțională, o carapace. Un test pentru adultul din fața lor: „Ai cu adevărat ceva valoros de oferit sau doar îmi propui o altă variantă de plictiseală?”
Dacă reziști acestor replici și insiști, dacă adaugi ingredientele potrivite, lucrurile se transformă radical.
Oana Moraru povestește cum, în taberele cu adolescenți, odată ce treci de reacțiile superficiale, intri într-o lume „incredibil de energică, inimoasă, încă inocentă și dornică să se dovedească pe sine”.
Cum ademenim un adolescent înapoi în lumea reală, unde corpul se mișcă, inima bate mai repede și mintea se aprinde?
Oana Moraru propune o strategie. Iată cei 5 piloni ai reactivării:
Țelul comun, copiii au nevoie să simtă că fac parte dintr-o misiune.
Lauda frecventă, dar nu flatare goală.
Provocarea competitivă, nu pentru a câștiga, ci pentru a se depăși.
Senzația de risc și aventură, pentru că doar atunci corpul se activează.
Autoritate caldă, dar fermă, o combinație între putere și încredere.
Poate cea mai grea parte din tot acest „manual de supraviețuire” este aceasta: să fii tu, ca adult, suficient de echilibrat emoțional încât să nu te lași destabilizat de respingerea lor inițială. Să nu iei personal reacțiile dure, sarcasmul, aparenta nepăsare. Să fii acolo, mereu pregătit, cu propuneri clare, cu o energie reală și un scop bine pus la punct.
Să dai impresia că „abia aștepți să treceți împreună prin toate acele acțiuni”, chiar dacă în sinea ta tânjești după un ceai și o oră de liniște.
„Cum le dai puțină relaxare, cum vine peste ei letargia”, avertizează experta. Nu e vina lor. E un mecanism biologic. Corpul lor are nevoie de mișcare intensă ca să se mențină activ, altfel alunecă rapid în pasivitate.
Iar replica „Ieși și tu din casă!” e nu doar ineficientă, ci chiar alienantă. E echivalentul unui adult care a fost toată ziua pe câmp, iar tu îl îndemni seara: „Hai, mai dă o tură!”. Adolescenții nu au nevoie de „puțin”. Ei funcționează pe „totul sau nimic”.
Postarea Oanei Moraru ne invită să ne uităm altfel la adolescenți. Să nu-i mai vedem ca pe niște „copii pierduți în ecrane”, ci ca pe niște exploratori de acțiune, aventură și sens, care nu mai găsesc aceste lucruri în lumea noastră, obosită și predictibilă.
Și, mai ales, ne provoacă pe noi, părinții, să ne întrebăm: suntem dispuși să le ținem ritmul? Sau vom prefera să-i lăsăm în camera lor, doar pentru că nouă ne e prea greu?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
