Vezi versiune Desktop
De ce unii copii nu mai vor să-și vadă părinții când devin adulți? Cele 5 atitudini care duc la înstrăinare și cum le poți evita
Numim „bun” copilul docil. Iar când realitatea lovește altfel, cu emoții puternice, crize, respingeri sau provocări, începem o luptă. Cu copilul, dar, de fapt, cu părți din noi înșine pe care nu le putem gestiona.
Oana Moraru, expert în educație și parenting, surprinde cu acuratețe această dinamică într-un text publicat recent pe Facebook. E un strigăt de trezire pentru toți părinții care caută soluții rapide, cumințenie fără confruntare, rezultate fără prezență autentică.
Redăm mai jos mesajul Oanei Moraru:
SURSA FOTO: freepik.com @EyeEm
„Cei mai mulți dintre noi încă presupunem că un părinte este bun dacă reuşeşte să crească un copil bun. Adică ascultător, rezonabil, înțelegător. Mulți credem că bun înseamnă ‘fără probleme’. Mai bine spus, cineva care nu ne face nouă probleme.”
Ce înseamnă, de fapt, „un copil bun”? De cele mai multe ori, tradus prin: cuminte, liniștit, cooperant. Dar acest „bun” ascunde o capcană subtilă, comoditatea adultului, nu adevăratul bine al copilului.
„Puțini ne creştem copiii ca să fie buni cu propriile emoții, cu propriile decizii, instincte, aspirații.”
„Când copiii greşesc, presupunem că buna creştere ne cere să le explicăm greşelile şi apoi să le îndepărtăm. O facem adesea cu vehemență, critică, urgență.”
O greșeală, un comportament „nerezonabil” al copilului, declanșează automat reacții corective. Dar copilul nu percepe intenția noastră de a-l ajuta. Nu vede „lecția”, ci doar respingerea.
„Subconștientul copilului decide în acel moment că, de fapt, lupți cu el, nu cu greșeala. Imediat ce vrei să schimbi un lucru anume la el, sistemul nervos percepe acest lucru ca pe un atac. Ca o luptă cu un inamic.”
„De aia copiii obraznici devin şi mai obraznici. Mincinoşii şi mai mincinoşi. Furioşii şi mai focoşi.”
Nu e o întâmplare că acel copil „dificil” devine și mai greu de gestionat după intervențiile noastre. Când tratăm comportamentul nedorit ca pe o boală ce trebuie extirpată, nu facem decât să-l întărim.
„Îndreptarea unui copil spre bine nu înseamnă înlăturarea umbrei, ci integrarea ei. Faci răul parte din tine, îl metabolizezi, îl transformi, îl echilibrezi.”
„Când un copil se comportă rău, motivul este o emoție pe care nu și-o poate încă echilibra. O emoție în interiorul căreia se simte singur și neajutorat.”
În spatele fiecărei ieșiri necontrolate se află o suferință. Și în loc să o vedem, o luăm personal. În loc să fim sprijin, devenim controlori.
„Copilul neascultător e cel care are nevoie să fie ascultat. Copilul trist, singur, respins, iritat, are nevoie să te vadă că poți sta cu el, fără să îl miști imediat din disconfortul emoțiilor lui.”
„Mulți părinți au învățat astăzi să empatizeze cu trăirile copiilor lor. Dar asta nu e suficient. Au nevoie și de un model de ședere în ele, fără frică.”
Să „stai” cu un copil în criza lui înseamnă mai mult decât să-i spui că îl înțelegi. Înseamnă să-l însoțești, fără grabă, fără corectivism apăsător, fără teamă.
„Și abia apoi de mișcare de acolo încet, fără presiune, fără fugă, fără luptă, fără intervenționism presant.”
„Abia în timpul acestei mișcări, pui și limitele, ești și ferm, și de neînduplecat dacă trebuie.”
Controlul nu se obține prin forță, ci prin relație. Fermitatea nu înseamnă înfricoșare, ci predictibilitate blândă.
SURSA FOTO: freepik.com @Andrei
„Copiii trebuie să ne aducă în pragul exasperării. Trebuie să ne sfideze. Să ne înfrunte. Să ne sperie. Să ne înfurie. Să ne obosească.”
Nu e un eșec al părinților când copilul trece prin furtuni emoționale. E parte din traseul lui natural de dezvoltare. Nu putem evita asta.
Dar putem alege cum reacționăm.
„Numai așa au ei șansa să vadă – în funcție de cum reacționăm lângă ei – ce e de făcut când simțim trăiri tulburătoare.”
„Calea de a ieși din ceva ce se simte rău este pe dinăuntrul acestei simțiri, nu pe dinafara ei. Cu prezență, curiozitate, încredere.”
Răspunsul nu stă în „să se oprească”, „să tacă”, „să asculte”. Ci în a simți tot ce e acolo, cu noi aproape. Să nu fugim. Să nu reparăm imediat. Să nu stingem emoția ca pe un incendiu. Ci să-i oferim aer, spațiu, sens.
„Nu creștem copiii ca să fie buni pentru noi. Ci buni pentru ce apare în ei.”
A fi părinte nu înseamnă să modelezi un om „convenabil”. Ci să însoțești un om în devenire, cu toată complexitatea lui. A fi acolo, chiar și când doare. Mai ales atunci.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
