Vezi versiune Desktop
Prof. Mariana Badea, despre schimbările din sistemul de învățământ: „Nu se mai numesc opere literare, se numesc texte, ca la manele” / VIDEO
În cadrul emisiunii, Ana Maria Zamfir a identificat câteva simptome comune ale burnout-ului parental.
„Primul pas este idealizarea pe care nu o realizăm”, a explicat psihologul. „Adică ne propunem extraordinar de mult. Ne dorim de la copilul nostru foarte mult! Ne dorim să fie primul, ne dorim să facă pian, ne dorim să facă sport de nu știu care, ne dorim să participe la eu știu ce concursuri și împingem mult în direcția asta. Aici am putea să fim atenți!”
Ana Maria Zamfir subliniază importanța comunicării cu copilul și a luării în considerare a dorințelor acestuia.
„Trebuie să verificăm cu copilul ce-și dorește și el. Până la urmă, noi nu îi facem să îi modelăm din plastilină. Educația face modelare destul de multă, dar ei sunt niște indivizi și dacă nu-și vor dori, dacă n-au motivație, dacă n-au atracție în direcția aceea, noi putem propune și lăsăm să-și facă o părere”.
Când presiunea devine excesivă, acest lucru ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru părinți. „Dar, în momentul în care împingem prea mult, ăsta trebuie să fie un semnal! Ar trebui să ne mai tragem un pic în spate și să privim situația asta cât putem noi de obiectiv și să vedem care ar fi traseul, ce-i de făcut în situația aia”.
Idealizarea și presiunea resimțită de părinți sunt deseori legate de dorința de a fructifica potențialul copilului pentru un succes viitor. „Pur și simplu parcă ne simțim dator să stoarcem orice fel de potențial ar avea copilul, să îl fructificăm, ca pe viitor să aibă șanse la un succes extraordinar. Aceasta este idealizarea. Trebuie să fie de succes. Trebuie să fie cu o meserie extraordinară, trebuie să fie la birou, trebuie să fie intelectual. Ca și cum dacă nu se întâmplă asta, murim de foame sau ceva”.
Un alt aspect important menționat de Ana Maria Zamfir este evaluarea gravității situației. „În al doilea rând, resimțim presiunea aceea ca și cum s-ar întâmpla ceva absolut dezastruos. `Dacă nu se întâmplă performanța, este dezastru`. Ar trebui să analizăm un pic. Chiar așa este? Adică îngrijorarea mea este cam de atât și situația ar fi poate nu chiar atât de gravă”.
SURSA FOTO: freepik.com @Halinskyi Maksym
„Începem să avem o dualitate în ceea ce privește copilul. Ne este rușine să ne asumăm, dar am cam vrea să luăm distanță. Începe să nu prea ne placă să facem lucruri parentale.
Dar, tot le facem pentru că trebuie, așa scrie în fișa postului: eu sunt părinte, eu trebuie să furnizez copilului meu, eu trebuie să-l îngrijesc, eu trebuie să-i fac joc, eu trebuie să-i cumpăr, eu trebuie să mă ocup, să-i gătesc etc. și, de obicei, începem să ne blocăm pe la primele.
Adică, îl îngrijesc, mă asigur că s-a spălat, că a mâncat, că a dormit, că l-am dus la doctor, dacă e bolnav, după care s-ar putea să nu mai am energie pentru următoarele”, a mai explicat experta.
Ana Maria Zamfir a subliniat că, în acest context, părinții se focusează pe nevoile de bază ale copilului – igiena, alimentația, somnul și sănătatea – dar nu mai au energie pentru activități care necesită o conexiune emoțională profundă.
„Acesta începe să fie semnul că parcă nu-mi mai face plăcere, că parcă nu mă mai pot conecta. `Nu vreau să mă joc cu el, nu am chef să mă joc cu el, nu am bucurie`.
Lipsa plăcerii și tendința de a evita.
Și aici intervine alt factor cu care ne confruntăm. Foarte mulți copii învață această metodă de a se distra și de a petrece timpul pe ecrane. Este ceva extraordinar de la îndemână. Și atunci când părintele este foarte, foarte obosit, cu copil mic, cu copil mare, se retrage puțin. Dar, asta înseamnă, practic, că nu mai relaționăm, nu ne mai vedem, nu ne mai auzim”.
Ana Maria Zamfir spune că este firesc ca părinții să aibă nevoie de timp personal și să permită copiilor să se distreze singuri, inclusiv pe dispozitive electronice.
„Sigur, este firesc și așa și trebuie să fie. Fiecare trebuie să-și mai ocupe și timpul personal. Până la urmă, copilul nu trebuie să stea lipit de un părinte. Poate să se ducă să se joace și da, sigur se poate juca și pe telefon sau poate să privească și la un desen sau la un film. Nu este nicio problemă și părintele are și el dreptul lui să se odihnească, să se bucure”.
Problema reală apare atunci când părintele nu mai găsește plăcere în interacțiunea cu copilul, dar se simte vinovat pentru acest lucru.
„Problema intervine când părintelui nu-i mai face plăcere, dar nu poate recunoaște treaba asta. Nu poate pentru că el se judecă pe sine că a putut să gândească în direcția asta.
E inadmisibil să îți imaginezi așa ceva. Te bagă într-un conflict teribil pentru că-ți iubești copilul extrem de mult și, în același timp, ai tendința după un punct de epuizare să te dezangajezi din relație.
Ai dorința asta și nu fugi cu totul. Fugi parțial, adică rămâi acolo să faci treburi, rămâi pe fișa postului, însă, nu mai poți vedea nevoile mai fine”, a mai spus Ana Maria Zamfir.
URMĂRIȚI EMISIUNEA INTEGRAL:
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Indiferent dacă este mic sau...
