„Fiul meu are 4 ani și este mereu foarte speriat”. „Sunt îngrijorat, copiii mei au devenit brusc copii anxioși, de ce?” 

Există probabil o epidemie de anxietate la copiii de astăzi? Să încercăm mai întâi să înțelegem la ce ne referim cu adevărat atunci când folosim acest termen, ”anxietate”. Ne referim la o emoție, un simptom, o tulburare?

În acest articol vom încerca să facem puțină lumină, distingând anxietatea ca emoție de tulburările legate de anxietate și oferind părinților câteva indicații, provenite din cercetări științifice, pentru a-și ajuta copiii să gestioneze emoțiile.

Anxietatea ca emoție

Prin termenul de anxietate înțelegem o stare de îngrijorare pentru ceva puțin cunoscut, pentru un pericol presupus, incert sau doar imaginat. Se deosebește de frică, care reprezintă în schimb reacția fizică și comportamentală trăită în fața unui pericol specific și real.

Anxietatea, ca și frica, este o emoție comună care are funcții importante: ne ajută să ne menținem securitatea, ne motivează să realizăm acțiuni utile și comunică, nouă și altora, informații despre lumea noastră interioară.

Să ne imaginăm un sportiv înaintea unei competiții sau un copil cu anxietate de performanță școlară (care dintre noi, în copilărie, nu avea anxietate față de școală!): anxietatea ne informează că ceea ce ne confruntăm este important și, prin urmare, implică riscuri, precum pierderea unei curse după luni de antrenament sau eșecul în fața unui public în timpul unei piese de teatru. 

Anxietatea ca tulburare

Cu toate acestea, manifestările de anxietate, dacă nu sunt ascultate sau acceptate de părinți pentru o perioadă lungă de timp, se pot transforma, deja la o vârstă fragedă, în simptome (gânduri specifice referitoare, de exemplu, la teama că se vor întâmpla „lucruri rele” celor dragi sau gânduri despre frica de eșec sau simptome somatice, cum ar fi dureri de cap, vărsături, dureri în abdomen sau membre. 

Disponibilitatea redusă a adultului poate activa un cerc vicios de suferință care face anxietatea mai intensă, mai frecventă și mai durabilă decât cea obișnuită. 

Studiile efectuate în urmă cu câțiva ani de Departamentul de Sănătate și Servicii Mintale ale Statelor Unite arată că se spune că 3-4% dintre copii și adolescenți sunt afectați de tulburări de acest tip, iar situația din Europa și Italia pare să fie aproape aceeași.

„Dansul anxietății” dintre părinți și copii

Dar dacă din datele epidemiologice nu se poate vorbi de o epidemie de tulburări de anxietate în copilărie, de ce mulți părinți, profesori, educatori și psihologi sunt din ce în ce mai alarmați de problemele emoționale ale copiilor, legate în principal de anxietate? Ce răspuns putem da? 

Încă din primii ani de viață începe ceea ce mulți psihologi numesc „dansul anxietății” dintre părinți și copii, alcătuit din pași rigizi, ghidați adesea de convingerile false ale părinților despre emoții.

Printre acestea regăsim credința eronată că emoțiile neplăcute sunt negative: etichetându-le ca atare riscăm să activăm o luptă continuă, în care încercăm să eliminăm, să reprimăm sau să controlăm anxietatea copiilor. 

Copilul va fi cel care face primul pas al dansului, cerând liniștirea pentru a evita dificultățile, adversitățile și pentru a înlătura însăși anxietatea. Însă adultul care, crezând că se descurcă bine, se limitează să-l liniștească pe cel mic, va continua fără să știe dansul rigid și incomod al anxietății, întărind comportamentul evitativ al copilului. 

O neînțelegere larg răspândită în gestionarea fricilor și anxietății este, de fapt, aceea de a răspunde preocupărilor copiilor cu reasigurări excesive, cu expresii precum „nu-ți face griji”, „nu-ți face griji”, „e bine”, „este bine”. ușor" "totul merge bine". Copilul va învăța în curând pașii baletului, continuând să evadeze din situațiile care creează îngrijorare și evită anxietatea însăși , restrângându-și spațiile de locuit.

Stilurile educaționale ca factori de risc

Celebrul psiholog american, John Gottman, care lucrează de treizeci de ani cu inteligența emoțională a copiilor și a părinților acestora, identifică trei stiluri parentale disfuncționale diferite, care ar avea un impact negativ asupra dezvoltării autoreglării emoționale în copilărie și adolescență.

Conform studiilor sale, niște părinți, pe care îi definește drept neglijenți, tind să ignore sau să critice emoțiile copiilor, dojenindu-i și pedepsindu-i atunci când sunt anxioși. 

Prost conștienți de emoțiile copiilor lor, ei cred că anxietatea este dăunătoare, toxică, irațională sau irelevantă, în orice caz neproductivă, și că concentrarea asupra ei nu va face decât să înrăutățească lucrurile. 

Ei sunt convinși că copilul care se confruntă cu anxietate nu este echilibrat și trebuie pur și simplu să se supună. În general, așadar, încearcă să-i liniștească pe copii distrăgându-i atenția, să le reducă la tăcere emoțiile, pe care le subestimează și față de care manifestă puțin interes. Dar ce efecte ar putea avea aceste strategii pe termen lung? Studiile arată că copiii vor începe în curând să-și vadă emoțiile ca fiind greșite, inadecvate și lipsite de valoare.

Al treilea tip este reprezentat de acei părinți, definiți ca lași, care acceptă anxietatea și emoțiile în general, dar nu oferă nicio îndrumare. De multe ori se simt slabi și neputincioși în fața frustrărilor celor mici, nu știu ce este bine să facă și sunt incapabili să pună limite comportamentului copiilor. Aceștia își acceptă în general manifestările emoționale, oferind confort, dar cu puțină îndrumare în ceea ce privește comportamentul de adoptat și fără a-i învăța pe cei mici nimic despre emoțiile lor. Pe termen lung, copiii părinților care au acest stil educațional riscă să nu învețe să-și autoregleze anxietatea, dezvoltând probleme de concentrare, dificultăți sociale, egocentrism, tendințe de dependență și toleranță scăzută la frustrare.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News

Te-a ajutat acest articol?

Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.