Vezi versiune Desktop
„Școala din perioada comunistă: clasele aveau peste 40 de elevi și, culmea, toți luau Bacalaureatul!” Prof. Osiceanu, despre cât adevăr și cât mit se ascunde în aceste amintiri
Profesorul Cătălin Osiceanu descrie pe pagina de Facebook în detaliu codul vestimentar impus: băieți cu pantaloni bleumarin, cămașă pătrățele sau albastră, sacou, șapcă „SG” și matricolă, tunsoare strictă sau „zero” aplicată imediat de profesor dacă regula era încălcată. Fetele purtau sarafan până sub genunchi, cămașă, ciorapi trei sferturi, părul prins obligatoriu.
Această atenție obsesivă la uniformă nu era doar despre estetica școlară. Ea reflecta un mecanism de control: respectarea exactă a regulilor devine prioritate, iar libertatea individuală suprimată. În loc să învețe să gândească, elevii învățau să se supună.
Prof. Osiceanu notează că „disciplina” se aplica prin violență fizică și verbală: nuiaua la palmă, trasul de păr, „datul cap în cap”. Pedepsele includeau statul în genunchi sau cu mâinile ridicate, rămasul „în arest” după ore, insulte precum „prost” sau „tembel”.
Analiza acestei declarații ridică o întrebare serioasă: cât din „respectul” pentru profesori era de fapt frică? Normalizarea agresiunii și complicitatea părinților cu profesorii transformau mediul școlar într-un spațiu unde disciplina nu era un ideal educațional, ci un instrument de control.
Profesorul recunoaște că fenomenul de bullying exista, deși termenul nu era cunoscut.
Elevii mai duri sau profesorii severi impuneau tăcerea și supunerea colegilor.
Această cultură a fricii ascunde adevărul: multe generații au crescut sub presiunea psihologică a umilinței, iar liniștea clasei era menținută nu prin respect, ci prin intimidare.
Prof. Osiceanu contrazice mitul potrivit căruia „toată lumea lua Bac-ul și intra la facultate”. Realitatea: liceele de elită aveau rezultate bune, dar în liceele industriale sau profesionale performanța era modestă.
Copiatul era tolerat discret, elevii cu pile primeau examene speciale.
Această situație arată că imaginea succesului universal era construită artificial, iar „meritul” nu era neapărat criteriul principal.
Elevii nu erau evaluați doar după cunoștințe, ci și după accesul la rețele de privilegii și complicități tacite.
Profesorul concluzionează: școala comunistă nu a fost nici paradisul excelenței, nici iadul absolut. Dar frica ținea loc de respect, iar disciplina era impusă prin mijloace greu de acceptat astăzi.
Analiza sa ne obligă să ne întrebăm ce valori educaționale promovăm astăzi: libertatea de exprimare, creativitatea, gândirea critică sau încă mai există umbrele fricii și supunerii?
Prof. Osiceanu propune un experiment didactic: elevii să intre în sălile de clasă „pe model comunist”, fără gadgeturi, cu uniformă, cu mâinile la spate, scriind pe tabla neagră cu creta și fără întreruperi.
Această simulare nu este nostalgică. Este o lecție vie despre ce înseamnă cu adevărat „disciplină” și cât de departe era aplicarea ei de educația pentru autonomie și respect reciproc.
Analiza declarațiilor profesorului Osiceanu arată că școala comunistă trebuie înțeleasă așa cum a fost, nici mit, nici coșmar total, ci o realitate dură, guvernată de reguli stricte, frică și compromisuri.
Istoria educației nu poate fi învățată prin nostalgie, ci prin reflecție critică și înțelegerea mecanismelor sociale și psihologice care modelau elevii: „Istoria trebuie învățată și înțeleasă așa cum a fost. Nu după ureche”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
