Este normal să nu-ți mai iubești animalul de companie atunci când ai copii? FOTO: freepik.com@freepic.diller

 Atât de mult încât mulți nu și-ar putea imagina o viață fără animalul lor de companie.

Avem grijă de ele, le hrănim, le cumpărăm jucării și le răsfățăm. Îi scoatem la plimbare, ne însoțesc la cumpărături, în parc și ne împart camera cu ei (în unele cazuri, chiar și patul).

Dar această rutină, care era deja bine stabilită pentru majoritatea proprietarilor de animale de companie, este perturbată de sosirea copiilor. Iar animalul de companie, fie el pește, câine sau pisică, devine irelevant și, în unele cazuri, un inconvenient. Cel puțin așa susține un articol recent din The Cut, intitulat „De ce am încetat să-mi mai iubesc pisica când am avut un copil”.

Acest eseu a fost publicat chiar în mijlocul dezbaterii de fond generate de declarațiile lui Vance despre femeile care au pisici și nu au copii, sporind și mai mult controversa și dezbaterea care a inflamat jumătate din Statele Unite vorbind despre femeile care au animale de companie și când au copii ajung să le urască.

În scrisoare, autoarea - care rămâne anonimă - împărtășește faptul că pisica ei Lucky, pe care a iubit-o, îngrijit-o și răsfățat-o ani de zile, a devenit o pacoste după venirea pe lume a copilului ei. Deși se pare că, mai mult decât o pacoste, ea a devenit ținta furiei sale.

Potrivit relatării femeii anonime, înainte de a se căsători și de a avea copii, pisica era în centrul atenției sale: îi cumpăra cea mai bună mâncare și cele mai bune jucării, îi peria blana în fiecare zi și o lăsa să doarmă pe perna ei.

Când s-a căsătorit, dinamica s-a schimbat și, deși pisica a devenit puțin teritorială și iritabilă față de soțul ei, lucrurile au rămas plăcute și gestionabile pentru toată lumea. Dar când s-a născut copilul ei, a fost o poveste foarte diferită, iar dragostea pe care o avea pentru animalul ei de companie s-a transformat încet în ură:

„Aversiunea mea postpartum față de Lucky m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva ar putea fi un psihopat cu debut tardiv”, scrie ea sub anonimat, continuând să povestească ce îi trecea prin minte.

„La câteva luni după sosirea copilului, orice redirecționare a atenției îmi dezlănțuia furia. Dacă Lucky se ghemuia lângă mine în timp ce o alăptam în pat, o îndepărtam cu brutalitate.

Când vomita pe sutienul de alăptat, îi aruncam în cap haina murdară (și o ratam). Când se încurca între picioarele mele în timpul schimbării scutecelor, abia puteam să-mi reprim impulsul - nu de a o lovi cu piciorul, ci de a o împinge ferm cu piciorul (nu am făcut-o, nu am făcut-o). Dar, pe deasupra, anonimul spune că nici măcar nu era interesată să se ocupe de nevoile de bază ale pisicii sale: „Uita adesea să o hrănească pe Lucky, ceea ce o făcea să mănânce în disperare de cauză plante de apartament pe care apoi le vomita. Își făcea nevoile și urina pe podea în semn de protest față de litiera ei care se revărsa.

Câteva săptămâni mai târziu, am renunțat complet la efortul de a-i da hrană umedă și am plasat într-un colț un jgheab plin cu hrană uscată; Lucky a mâncat în exces și s-a îngrășat semnificativ din punct de vedere statistic, făcându-i imposibil să se îngrijească, lăsând-o unsuroasă și acoperită de scuame. Și-a pierdut cel puțin un dinte”, potrivit BebeyMas.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News

Te-a ajutat acest articol?

Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.