Vezi versiune Desktop
Florentina Bonghene, studentă la Harvard, mesaj către autoritățile române: „Să nu mai tacă. Nu cerem minuni. Cerem să nu fim uitați”
O poveste despre visuri mari, muncă profundă și decizia de a nu uita de unde ai plecat. Am stat de vorbă cu Florentina Bonghene despre procesul de admitere la Harvard, despre viața de student internațional, despre ce înseamnă să construiești o carieră în educație și, mai ales, despre cum îți păstrezi direcția într-o lume tot mai agitată.
Florentina ne spune, printre altele, și despre situația actuală a stundenților internaționali, după ce Administrația Trump a decis să retragă dreptul universității de a găzdui studenți internaționali.
Cum a fost procesul de admitere pentru tine la Harvard? Ce ți s-a părut cel mai dificil?
FOTO: [email protected]
Florentina Bonghene: Procesul de admitere la Harvard a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai intense șisolicitante momente din parcursul meu academic. A presupus nu doar să îmi pun învaloare rezultatele academice și experiența profesională, ci și să transmit cine sunt eu ca om, care îmi sunt valorile, motivațiile și cum pot aduce un impact real încomunitate.
Ce mi s-a părut cel mai dificil? Să exprim, în cuvinte, esența mea. Harvard nu te întreabă doar ce ai făcut, ci cine ești cu adevărat. A fost o luptă între perfecțiune și autenticitate, și am ales autenticitatea.
În tot acest proces, am învățat că educația de top nu este despre elitism, ci despreimpact. Și am realizat că, indiferent cât de mari sunt visurile tale, dacă le construieștipe fundația potrivită, muncă, claritate, integritate – ajung să fie realitate.
Acum, ca student advisor în domeniul educatiei, simt o responsabilitate enormă. Nu doar să ghidez tinerii spre o facultate, ci să le ofer curajul de a visa mai departe de ce cred că "merită". Să le spun că locul lor nu e definit de o medie sau un sistem, ci de vocea și determinarea lor. Așa cum eu am avut nevoie de cineva care să-mi spună că se poate, acum sunt eu cea care spune asta mai departe.
Florentina Bonghene: Studiez Education Leadership la nivel de doctorat la Harvard, un domeniu care nu este doar o alegere academică, ci o continuare firească a vocației mele de a transforma educația într-un spațiu mai accesibil, empatic și eficient.
Am ales acest domeniu pentru că, înainte de toate, lucrez in educatie. În fiecare zi, lucrez cu tineri care nu au încredere în ei, care cred că nu sunt „suficient de buni” pentru o universitățile din UK sau care nu știu de unde să înceapă.
Am simțit nevoia profundă de a înțelege, la un nivel mai înalt, cum funcționează sistemeleeducaționale, cum putem conduce schimbări reale în ele și cum putem crea contexteîn care fiecare student, indiferent de origine, să aibă o șansă autentică la reușită.
Pentru mine, educația nu e despre diplome, ci despre putere personală. Despre acelmoment în care un tânăr îți scrie „Mulțumesc că ai crezut în mine când eu nu puteam”. Asta mă motivează. Iar Education Leadership mă învață nu doar să gândesc critic despre politicile educaționale, ci și să conduc cu scop, empatie și viziune.
Într-o lume în care accesul la educație de calitate e încă un privilegiu, eu mi-am ales misiunea de a-l transforma într-un drept.
Florentina Bonghene: Da, dar nu într-un sens clasic. N-am avut un singur om care să-mi spună „uite ce ai de făcut”. Ce am avut, în schimb, a fost un șir de oameni și momente care m-au forțat să mă uit în oglindă și să aleg dacă vreau să fiu cine pot sau să rămân cine mi-e comod să fiu.
Cel mai profund mentor a fost vocea din mine care, chiar și când totul era incert, a continuat să întrebe: „Dar dacă se poate?”
În mod firesc, de la fiecare om cu care am interacționat am învățat ceva. Uneori din admirație, alteori din contrast. Am învățat să privesc viața din unghiuri care îmi aduccreștere. Am învățat că nu există un singur model de succes, ci doar acela care ți se potrivește ție cu adevărat.
Asta m-a adus către doctoratul în Education Leadership – dorința de a înțelege cum putem construi sisteme educaționale care nu formează doar absolvenți, ci oameniconștienți de valoarea lor. Iar pentru asta, a trebuit mai întâi să devin eu una dintreacei oameni.
Cred că mentorii nu sunt neapărat oameni. Uneori, mentorul tău e eșecul care te învață să îți schimbi strategia. Alteori, e acel student care te întreabă ceva ce nici tunu știi și te obligă să cauți răspunsuri mai profunde. Iar alteori, e pur și simplu un vis care nu te lasă să dormi noaptea.
FOTO: [email protected]
Florentina Bonghene: Comunicarea din partea universității există, dar, sincer, e mai degrabă diplomatică decât concretă momentan fiind greu si pentru ei. În astfel de contexte, studențiicaută siguranță, claritate și asumare – nu doar formulări corecte politic. Între noi, ceiinternaționali, am reușit să formăm o comunitate de sprijin. Ne ajutăm, ne ținem la curent, ne validăm temerile. Asta a fost poate cea mai valoroasă lecție: căsolidaritatea pornește de jos, de la oameni, nu din instituții.
Da, mă simt prinsă într-un conflict politic care, teoretic, nu e al meu. Dar, practic, mă afectează: îmi afectează ritmul de studiu, liniștea, planurile de viitor și chiar siguranțaidentitară. Și cred că mulți studenți internaționali simt la fel – că suntem spectatori ai unei piese în care nu am ales să jucăm, dar a cărei final ne privește.
Către autoritățile române aș transmite un mesaj simplu: să nu mai tacă. Studenții români din afara granițelor nu sunt doar „români din diaspora”. Suntem oameni înformare, ambasadori ai țării prin felul în care trăim, gândim și reprezentăm. Înmomente de tensiune, avem nevoie de mai mult decât monitorizarea situației.
Avem nevoie de voce. De poziționare clară. De sprijin psihologic și administrativ, de consulate care chiar răspund la telefon, de mesaje care ajung la noi nu cu întârziere, ci cu empatie.
Înainte de a studia doctoratul la Harvard, Florentina și-a finalizat studiile la Londra.
Florentina Bonghene: Am plecat în Londra nu ca să fug de ceva, ci ca să-mi dau o șansă reală. Aveam 18 ani și simțeam că, dacă rămân în același loc, în același sistem în care eram văzutădoar ca „elevul ok, dar nu de top”, o parte din mine o să se stingă.
Sistemul educațional din România nu-mi oferea provocarea de care aveam nevoie. Eram un copil curios, cu idei, cu visuri mari – dar simțeam că nu e loc pentru mine în ritmul acela standardizat. Și, mai ales, nu simțeam încredere din partea celor care ar fi trebuit să o ofere. Profesorii nu vedeau în mine ce vedeam eu: potențial.
Așa că am decis să plec. Să-mi ofer acel restart pe care nu ți-l dă nimeni, doar tu ți-l poți da. Am aplicat la o universitate în UK și, fără să cunosc pe nimeni acolo, am început o viață complet nouă.
Am stat 8 ani în Londra. Ani în care m-am format nu doar profesional, ci și uman. Am învățat cum e să fii străin, dar și cum să-ți găsești locul. Cum e să pornești de jos șisă ajungi în poziția în care ghidezi alți tineri. Acolo m-am transformat din visătoare înprofesionistă.
Dar anul acesta am simțit un alt tip de chemare: aceea de a mă întoarce. Nu pentru că mi-a fost greu acolo, ci pentru că am simțit că e timpul să investesc acasă. Vreau ca elevii de aici să știe că nu trebuie să plece ca să fie văzuți. Vreau să le dau curajul pe care eu l-am căutat singură.
Așa că m-am întors. Nu cu mâinile goale, ci cu tot ce am devenit. Și cu o dorință reală de a construi ceva aici, pentru alții.
Florentina Bonghene: Pentru mine, motivația nu vine dintr-o stare constantă de entuziasm, ci dintr-o claritate interioară legată de de ce fac ceea ce fac. În fiecare zi lucrez cu studențicare vin cu vise, frici, întrebări și nesiguranțe.
Rolul meu ca student advisor mă puneîn fața unor povești reale, care mă reconectează cu misiunea mea: aceea de a creadrumuri acolo unde pare că nu există niciunul.
Asta mă ține în mișcare și în momentele grele. Pentru că știu că ceea ce fac are sens – și nu doar pentru mine, ci și pentru alții.
Pregătirea nu e ușoară. Vine cu presiune, cu întrebări existențiale, cu oboseală. Dar îmi amintesc mereu că nu am ales acest drum ca să mă validez, ci ca să învăț cum pot crea un impact mai mare în educație.
Am ritualuri simple care mă țin centrată: scriu, îmi iau timp să respir, să fiu cu mine, să îmi amintesc cine sunt dincolo de deadline-uri și provocări. Și cel mai important – îmi permit să am și zile mai slabe. Nu cred în mitul productivității constante. Cred înreziliență și în a te întoarce la tine, chiar și după ce ai căzut.
Motivația mea e legată de oameni. De studenții mei, de familia mea, de mine cea de acum 5 ani care spera doar să aibă o șansă. Și nu pot să o dezamăgesc.
Florentina Bonghene: M-am întors pentru că am simțit că pot fi mai utilă aici.
După 8 ani în Londra, după studii, muncă, independență și tot ce înseamnă „visulromânesc în străinătate”, am început să simt că am luat destul. Am învățat, m-am format, m-am validat. Dar în același timp, în mine a crescut o întrebare care nu-mi dădea pace: „Ce fac cu tot ce am devenit?”
Și răspunsul a venit simplu: „Mă întorc și dau mai departe.”
România nu e ușoară. Nu e simplu să construiești aici. Dar tocmai asta m-a motivat. Mi-am dorit să fiu parte din schimbarea pe care eu, la 18 ani, n-am găsit-o. Mi-am dorit ca tinerii de azi să aibă mai multe uși deschise, mai multă încredere și maimultă susținere.
M-am întors pentru că vreau să fiu o punte. Între ce înseamnă educația „din afară” șipotențialul extraordinar de aici. Între ce-am trăit eu ca student plecat și ce pot oferiacum ca adult întors.
Nu a fost o întoarcere din nostalgie. A fost o decizie strategică și profundă. Îmidoresc să construiesc în România spații în care elevii să se simtă văzuți, ascultați șisusținuți. Și cred că uneori, curajul nu stă în a pleca, ci în a reveni.
Florentina Bonghene: Readaptarea nu a fost ușoară, dar a fost necesară. Când petreci ani întregi într-un sistem care funcționează diferit, unde lucrurile sunt mai directe, mai clare, maimeritocratice, întoarcerea acasă vine la pachet cu un mic șoc de realitate.
Aici ritmul e altfel. Uneori lucrurile se mișcă mai greu, alteori te lovești de mentalitățivechi, de „nu se poate”, de „ce rost are?”. Dar exact aceste contraste m-au întărit. M-au făcut să înțeleg că nu mă întorc pentru confort, ci pentru construcție.
Mi-am dat timp să mă reîmprietenesc cu locurile, cu oamenii, cu sistemul. Să nu compar totul cu UK-ul, ci să văd ce pot construi cu ce există deja aici.
Adevărul e că România m-a primit altfel decât aș fi crezut. Nu perfect, dar sincer. Am găsit aici tineri extraordinari, deschiși, curajoși, care au nevoie doar de un imbold, de un ghid, de cineva care să creadă în ei.
Asta m-a ajutat cel mai mult: conexiunea. Faptul că știu de ce m-am întors. Și că, înfiecare zi, am șansa să contribui la o schimbare reală, oricât de mică.
Readaptarea n-a fost o întoarcere la ce era, ci un pas înainte – cu rădăcini maiadânci și un sens mai clar.
Florentina Bonghene: Ce m-a lovit cel mai tare la început, în Londra, a fost libertatea de a gândi. În mediulacademic din UK, am simțit că vocea mea contează. Nu trebuia să am „răspunsulcorect”, ci o argumentație clară și autentică. Era loc pentru idei noi, pentru întrebăriincomode, pentru perspective personale. Ceea ce în România, din păcate, rareori se încurajează – mai ales în învățământul universitar.
Cea mai puternică diferență academică a fost felul în care ești tratat ca student. ÎnLondra, la Middlesex University, m-am simțit de la început auzită. Profesorii îțicereau părerea, nu doar să repeți teorie. Evaluările se bazau pe gândire critică, aplicații reale, și pe cât de bine știi să argumentezi, nu pe memorare.
În România, experiențele mele anterioare au fost mult mai rigide – accent pe notă, pe ierarhie, pe „așa se face”. Acolo era despre ce gândești, aici simțeam că era maimult despre ce trebuie să spui ca să iei nota.
Pe plan social, Londra mi-a oferit libertatea de a fi eu însămi. Acolo nu contează de unde vii, cum arăți, sau ce ai făcut până acum. Poți începe de la zero, fără etichete. În România, am simțit din nou presiunea comparațiilor, a părerilor necerute, a „ce o să zică lumea dacă…?”.
O diferență clară e și în deschiderea față de colaborare. În UK, lucrul în echipă e o parte importantă a educației – în fiecare curs de la master, am lucrat pe proiectereale, am fost încurajați să ne exprimăm și să ne provocăm ideile unii altora. ÎnRomânia, colaborarea e mai puțin încurajată, iar relația student-profesor rămâneadesea distantă.
Aceste diferențe m-au ajutat să înțeleg ce aș vrea să aduc și înapoi acasă: o culturăacademică bazată pe dialog, nu pe frică. Și o viață socială unde tinerii pot fi cine sunt, fără să le fie teamă că nu se „încadrează’.
Ce îți lipsește din Londra și ce apreciezi acum mai mult în România?
Florentina Bonghene: Ce îmi lipsește cel mai mult din Londra este diversitatea și deschiderea. Acolo simțeam că pot fi cine sunt fără să dau explicații, fără să simt presiunea de a mă încadra într-un tipar. Era o normalitate a diferențelor care mă făcea să respir liber.
Îmi lipsesc și oportunitățile care erau la tot pasul – evenimente, cursuri, întâlniri cu oameni care aveau viziuni diferite, dar și o energie colectivă care te ținea mereu înmișcare. Sistemul academic era structurat în așa fel încât te simțeai valorizat ca student – părerea ta conta, iar gândirea critică era încurajată, nu penalizată.
În același timp, de când m-am întors, am început să apreciez în România lucruri pe care poate înainte le treceam cu vederea. Apreciez profunzimea relațiilor, faptul cădiscuțiile sunt mai sincere, că oamenii sunt mai calzi și mai implicați emoțional. Simtun alt tip de apropiere – mai umană, mai vie.
Apreciez și sentimentul de acasă, de familiar, dar și realitatea că aici pot construi ceva cu impact. În Londra eram unadintre mulți. Aici simt că pot aduce o schimbare reală, că pot contribui la un sistemcare are nevoie de idei noi, de implicare și de oameni care au trăit și altceva.
Așa că, deși Londra mi-a oferit foarte mult, România m-a readus la esență – și la scop.
Viitorul meu va fi mereu legat de România, indiferent unde mă poartă pașii. Da, îmifac studii în SUA, da, călătoresc mult și lucrez într-un domeniu care îmi permite săfiu oriunde în lume. Dar România este acasă. Aici sunt rădăcinile mele, familia mea, limba în care simt totul cel mai profund. Aici mă regăsesc, chiar și după cele mailungi drumuri.
Londra mi-a oferit formare, America îmi oferă perspectivă globală, dar România îmioferă sens. Aici vreau să dau înapoi. Aici vreau să construiesc lucruri care rămân. Nu mă văd trăind într-un singur loc, pentru că sunt un om activ, conectatinternațional, și vreau să pot deschide uși pentru alții, oriunde s-ar afla.
Dar inima mea trăiește în România. Aici îmi văd părinții, aici vreau să-mi văd prieteniicrescând, aici simt că pot avea un impact direct. Nu am nevoie ca România să fie perfecta.
Așa că, oricât de departe mă duc, România va fi mereu punctul meu de întoarcere. Nu ca o limită, ci ca o promisiune.
Florentina Bonghene: Dacă vă aflați în acel punct în care visul de a studia în străinătate pare mai mare decât voi, să știți că nu e un semn că trebuie să renunțați – ci un semn că sunteți pe cale să faceți un pas care o să vă transforme profund. E normal să vă fie teamă. Curajul nu înseamnă lipsa fricii, ci alegerea de a merge mai departe în ciuda ei.
A studia în străinătate nu înseamnă doar a pleca din țară. Înseamnă a pleca în întâmpinarea propriei voastre maturizări. Înseamnă a învăța să vă gestionațilibertatea, să vă asumați alegerile și să deveniți conștienți de cine sunteți cu adevărat, într-un context care vă provoacă, dar și vă susține.
Dragi părinți,
Știu că gândul că al vostru copil va trăi departe, va lua decizii singur și va înfruntanecunoscutul vă apasă. Dar a-l ține în siguranță nu înseamnă întotdeauna a-l țineaproape. Uneori, susținerea adevărată înseamnă să îl lăsați să plece, știind că ațiconstruit în el tot ce avea nevoie ca să se descurce.
Vă promit că există sprijin. Că sunt oameni ca mine care nu oferă doar informație, ci însoțire reală. Eu am fost în locul acestor tineri. Știu ce înseamnă să nu fii sigur pe tine, dar să știi în adâncul sufletului că poți mai mult. Și știu cât de important e să ai pe cineva care nu te judecă, ci te încurajează cu fapte, nu doar cu vorbe.
Visurile mari cer pași curajoși. Iar primul pas, de cele mai multe ori, nu este aplicația. Este decizia: merit mai mult și sunt gata să încep.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Copilul tău învață mersul pe bicicletă atunci când...
În anul 2025, România se...
