Vezi versiune Desktop
Ce alimente ar trebui să alegi pentru a sprijini creșterea copiilor? Recomandări de la un nutriționist pediatru pentru părinți
„Sărmanii copii de profesori”, „mamele-diriginte 24/24”, „eroii care își uită propriii copii pentru ai altora”, sunt expresii care umplu feed-urile rețelelor sociale și discursurile festiviste.
„Opriți-vă! Nu suntem sfinți, ci oameni!”
Așa începe povestea Ioanei (pseudonim), profesoară de doar cinci ani, dar cu o luciditate greu de ignorat.
„Îmi place să lucrez cu adolescenții. Îmi place să văd cum se luminează un chip când înțelege un concept. Dar nu-mi place să port în spinare viețile pe care părinții nu le mai gestionează”, scrie Ioana pe pagina de Facebook EDUCHEIA.
Ioana descrie, fără perdea, cum a ajuns la capătul puterilor:
„M-am săturat să fiu terapeutul de rezervă al copiilor cu traume de-acasă.
M-am săturat să fiu mama copilului Tău când tu ești ocupat(ă) cu altceva.
M-am săturat să răspund pe WhatsApp la 23:41 pentru o criză emoțională despre care nici nu ar trebui să știu.
Nu mai pot. Eu am copiii mei. Și vreau să fiu mama lor, nu substitutul tău”.
Mesajul este tranșant și greu de ignorat: profesorii nu sunt părinți supleanți, iar școala nu poate repara tot ce se frânge în familie.
Una dintre cele mai puternice afirmații din textul Ioanei este:
„După ora 17:00 nu mai sunt Doamna. Sunt Ioana. Și n-am de gând să-mi cer scuze pentru asta”.
Ea recunoaște că la finalul unui an greu a cedat. A spus, în clasă: „Nu sunt mama voastră. Vă duceți la părinții voștri. Nu sunt un baston de care veți uita cu prima ocazie”.
Regretă? Nu. A fost sinceră. Iar sinceritatea, în acest caz, a fost un act de igienă emoțională și de autoapărare.
Ioana spune clar că a venit vremea limitelor sănătoase, a profesorilor care nu mai acceptă rolul de martiri.
„Un profesor bun nu este cel care se sacrifică total, ci cel care se respectă pe sine”.
În spatele acestei afirmații stă o realitate: fără respect de sine, nu poți educa. Fără echilibru, nu poți ghida.
Textul Ioanei este și un apel, dar și o oglindă. Îndreptată spre părinți.
„E mai comod să ai un profesor care îți ține locul. E greu să accepți că responsabilitatea e, de fapt, a ta”.
Ea critică direct fenomenul tot mai răspândit al părinților care externalizează, tacit, rolul de îndrumători emoționali ai propriilor copii.
„De ce nu ar face-o dacă sunt „proștii de profesori”? Dar poate că era momentul să scrie cineva și asta”.
Finalul scrisorii e un apel și un verdict. Un apel la conștientizare și un verdict al sincerității radicale.
„Data viitoare când simți că școala nu face destul pentru copilul tău, întreabă-te: tu ce ai făcut?”
Ioana își asumă partea ei. Lecție de lecție, zi de zi. Dar nu mai acceptă să fie o extensie a unei societăți care aruncă toată responsabilitatea în brațele școlii.
Textul Ioanei nu este împotriva copiilor. Nici a părinților. Este împotriva epuizării. Împotriva auto-anulării. Împotriva minciunii frumoase care spune că profesorul bun e cel care se topește, zi după zi, pentru ceilalți.
„Copiii mei mă așteaptă acasă și au dreptul să mă aibă întreagă”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
