Ce simt copiii când își văd părinții plângând / FOTO: freepik.com@vailery

Astfel, plânsul este un răspuns uman natural la situațiile de tristețe, stres sau chiar bucurie intensă (atunci când ne emoționăm).

Ceea ce se întâmplă este că, în calitate de adulți, încercăm uneori să ne „protejăm” copiii de emoțiile noastre, în special de cele pe care le percepem ca fiind negative, cum ar fi plânsul.

Citește și Psihologul Matt Scult: „A fi părinte înseamnă să fii atent la răspunsurile copilului tău”

Cu toate acestea, este important să normalizăm faptul că toate emoțiile au funcția lor, precum și să reflectăm asupra impactului pe care îl are asupra copiilor faptul că își văd părinții plângând și cum acest lucru poate deveni o oportunitate valoroasă de a-i învăța despre gestionarea emoțională.

Emoțiile copiilor cu privire la plânsul părinților lor la vârste diferite

Să-și vadă părinții plângând poate fi o experiență confuză și emoționantă pentru copii atunci când emoțiile nu au fost discutate acasă sau când sunt încă foarte mici.

În inocența lor, copiii mici văd adesea părinții ca pe niște figuri puternice și protectoare, astfel încât întâlnirea cu o imagine diferită, cum ar fi plânsul, poate genera emoții diferite în rândul lor.

Cu toate acestea, deși noi, adulții, încercăm adesea să ne ascundem lacrimile pentru a ne proteja copiii, a le permite să ne vadă emoțiile poate fi o ocazie valoroasă de a-i învăța despre importanța de a simți și de a exprima ceea ce este în noi ca ceva natural, uman și necesar (precum și vindecător), potrivit Bebe y Mas.

Reacția unui copil când își vede părinții plângând depinde în mare măsură de vârsta acestuia și de capacitatea sa de a înțelege emoțiile.

Importanța normalizării emoțiilor

Sursa foto: freepik.com@Racool_studio

Plânsul în fața copiilor noștri nu este doar natural, ci poate fi și un instrument educațional. Permițându-le copiilor noștri să vadă că și noi avem emoții dificile, transmitem un mesaj foarte important: este normal să te simți trist, frustrat sau obosit. Emoțiile nu sunt nici bune, nici rele, ele fac pur și simplu parte din experiența umană.

Atunci când părinții încearcă să evite plânsul în fața copiilor lor, ceea ce poate părea un act de protecție, de fapt îi privează de o lecție de viață: că toate emoțiile trebuie simțite, nu ascunse.

În plus, putem crea falsa așteptare că adulții trebuie să fie întotdeauna bine și că emoțiile „puternice” sunt ceva ce trebuie evitat sau supracontrolat.

Ceea ce se întâmplă este că, arătându-ne emoțiile în mod natural și vorbind despre ele, îi ajutăm pe copii să învețe să le gestioneze pe ale lor.

Cei mai mici copii, între 2 și 4 ani, încă își dezvoltă conștiința emoțională și se pot simți confuzi sau speriați când îi văd pe mama sau pe tata plângând. Neînțelegând pe deplin motivul din spatele lacrimilor, reacția lor cea mai frecventă este să caute alinare sau chiar să plângă cu ei.

Copiii preșcolari, în vârstă de 5-7 ani, au deja o capacitate mai mare de a identifica emoțiile celorlalți.

Ei pot întreba direct „De ce ești trist?” și pot încerca să ofere alinare, deși nu înțeleg încă pe deplin motivele complexe din spatele anumitor emoții ale adulților.

În această etapă, este esențial să le oferim explicații simple și liniștitoare, validând ceea ce simt, fără a-i copleși cu detalii care ar putea fi prea mult pentru ei pentru a le înțelege.

De la vârsta de 8 ani, copiii sunt mai dezvoltați emoțional și cognitiv, ceea ce le permite să înțeleagă mai bine contextul din spatele emoțiilor adulților.

La această vârstă, ei pot juca un rol mai activ în alinarea părinților lor, dar tot atunci începem să observăm cum internalizează suferința.

Deși își pot exprima verbal îngrijorarea, de exemplu „Nu vreau să fii trist”, este posibil să existe și o tendință de a se simți responsabili pentru situație.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News

Te-a ajutat acest articol?

Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.