De ce încep copiii să mintă și cum ar trebui să reacționăm / FOTO: Freepik.com@freepik

 Doar că, la un moment dat, încep să spună și lucruri care nu sunt adevărate. Nu din răutate. Nu pentru că sunt „stricați”. Ci pentru că au ajuns la o etapă importantă în dezvoltarea lor cognitivă și emoțională.

SURSA FOTO: Freepik.com@freepik

Minciuna, oricât de greu ne-ar fi să acceptăm, face parte din dezvoltarea normală a copilului. Nu este o problemă morală la început, ci mai degrabă o dovadă de inteligență.

Citește și Psihoterapeut de cuplu Oana Nicolau: „Sunt parteneri care divorțează după apariția unui copil. Nașterea unui bebeluș ne dă lumea peste cap”

Ca să poți minți, trebuie să înțelegi că ceea ce tu știi poate fi diferit de ceea ce știe celălalt.

Asta presupune un pas uriaș în gândire: dezvoltarea teoriei minții. Cu alte cuvinte, copilul începe să înțeleagă că ceilalți oameni au gânduri și perspective diferite de ale lui.

Când apar primele minciuni

SURSA FOTO: Freepik.com@freepik

Primele forme de minciună apar, de regulă, între 2 și 4 ani. Sunt naive, evidente și uneori chiar amuzante. De exemplu, copilul spune că n-a mâncat ciocolata, deși are urme clare pe față. În aceste situații, el nu manipulează cu intenție, ci mai degrabă experimentează – testează ce se întâmplă când neagă o faptă sau când încearcă să evite o reacție negativă.

Pe măsură ce cresc, minciunile devin mai elaborate. În jurul vârstei de 5-6 ani, copiii deja încep să înțeleagă cum să ascundă informații sau să spună doar o parte din adevăr.

Acesta este și momentul în care părinții tind să devină mai preocupați: „Cum îl învăț să nu mintă?” – este întrebarea firească, potrivit Bebe y Mas.

Dar poate întrebarea mai potrivită ar fi: „Ce-mi spune copilul meu prin această minciună?”. Poate că vrea să evite o pedeapsă, poate că îi e frică de reacția noastră, poate că își dorește să nu ne dezamăgească. Sau poate că doar imită un comportament observat.

SURSA FOTO: Freepik.com@eyeem

Copiii învață despre adevăr și minciună și din ceea ce văd în jurul lor – inclusiv din promisiunile nerespectate, explicațiile ușor cosmetizate sau „minciunile albe” pe care le spun chiar adulții.

În loc să ne grăbim să sancționăm, e mai valoros să înțelegem contextul. Să ne uităm la relația noastră cu copilul: se simte în siguranță să spună adevărul? Se simte acceptat, chiar și atunci când greșește? Are spațiu să recunoască ce a făcut fără să fie umilit sau certat?

Citește și Răzvan Vasile, despre cum să devii un părinte conștient: „Nu-i cere unui copil să se poarte ca un adult. Când țipă, când întrerupe, lovește, nu o face din răutate”

Minciunile copiilor sunt, în esență, un limbaj. Ne spun ce simt, ce frici au, ce își doresc să evite sau să obțină. Nu e nevoie să le ignorăm, dar nici să le dramatizăm. E nevoie să le tratăm cu calm, cu răbdare și cu înțelepciune.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News

Te-a ajutat acest articol?

Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.