Studenții de facultate întâmpină dificultăți în tranziția către viața universitară și adultă. Acest fenomen i-a atras atenția lui Julie Lythcott-Haims încă de acum mulți ani, pe parcursul deceniului în care a fost decan al bobocilor la Universitatea Stanford. Studenții ajungeau în campus nepregătiți pentru viața independentă și continuau să se bazeze pe părinți pentru aproape orice. Mulți păreau confuzi, pentru că nu „parcurseseră singuri drumul până acolo”, explică ea.

Cultura noastră de „supra-parenting” îi lasă pe copii incapabili să fie autonomi, afirmă Lythcott-Haims, autoarea cărții „Cum să crești un adult”.

„Supravegherea constantă, 24/7, pe tot parcursul anului, este uimitor de intruzivă și limitează libertatea și independența copiilor”, subliniază ea.

Niciun părinte nu este imun la acest fenomen, adaugă Lythcott-Haims. În timp ce încerca să contracareze efectele supra-parentalității în munca sa cu studenții, a început să observe aceleași tendințe și la ea acasă, cu propriii copii.

„Îi iubim atât de mult și vrem să îi ajutăm, iar la început trebuie să facem totul pentru ei, când sunt bebeluși. Dar în momentul în care învață să meargă, încep să plece”, spune ea.

Părinții ar trebui să simtă aceeași bucurie pe care o trăiesc atunci când copiii fac primii pași și în alte sarcini pe care aceștia trebuie să le învețe. Este esențial să reziste impulsului de a face totul sau de a rezolva orice problemă în locul copiilor lor.

Într-un episod Harvard EdCast, Lythcott-Haims discută despre capcanele „supravegherii” în care cad mulți părinți.

Citește și Cercetare Stanford: „Așa împiedică generația părinților de astăzi dezvoltarea copiilor. Mama și tata trebuie să învețe să facă un pas înapoi!”

„Mulți părinți își trimit copiii la internat, dar își cumpără sau închiriază o casă în apropiere”

SURSA FOTO: freepik.com @Frolopiaton Palm

Studenții par să întâmpine tot mai multe dificultăți în tranziția către facultate și către viața adultă. Acest aspect a captat atenția lui Julie Lythcott-Haims, fost decan al bobocilor la Universitatea Stanford, acum mulți ani. Ea a observat că studenții erau extrem de nepregătiți și depindeau prea mult de părinții lor pentru aproape orice. Cu toate că Julie lucra intens cu acești studenți și cu părinții lor pe parcursul zilei, a realizat că și ea manifesta aceleași tendințe de supra-parenting acasă.

Julie spune că cultura noastră de „supra-parenting” îi lasă pe copii incapabili să fie autonomi. Cu toate acestea, există multe lucruri pe care le putem face ca părinți pentru a crește copii mai independenți. Jill Anderson, gazda Harvard EdCast, a vorbit cu Julie despre dificultățile pe care le întâmpină studenții când ajung la facultate și despre câteva dintre soluțiile pentru a combate această cultură.

Julie Lythcott-Haims: În trecut, mi s-a spus că, atunci când părinții își trimiteau copiii la internat, aceștia rămâneau acolo, iar părinții acasă. Era parte din înțelegere. În ultima vreme, însă, mulți părinți își trimit copiii la internat, dar își cumpără sau închiriază o casă în apropiere, pentru orice eventualitate.

Jill Anderson: Serios?

Julie Lythcott-Haims: Da. Este acea mentalitate de „nu știi niciodată ce se poate întâmpla” sau „vreau doar să fiu aproape în caz de nevoie” – o manifestare foarte fizică a supraprotejării. Părinții se apropie literalmente de mediul copiilor lor, chiar și atunci când aceștia sunt la internat. Desigur, doar părinții foarte privilegiați își permit astfel de gesturi.

Decan Stanford: Observ o creștere a absurdității în anumite comportamente

SURSA FOTO: freepik.com @photomalinka

Jill Anderson: Ai scris cartea ta acum câțiva ani, așa că mă întreb dacă crezi că ne-am îndepărtat de „parentingul elicopter”, dacă vezi vreo schimbare.

Julie Lythcott-Haims: Observ, de fapt, o creștere a absurdității în anumite comportamente. Lucrurile devin tot mai exagerate pe de o parte, dar văd tot mai mulți părinți realizând că, dacă fac totul pentru copiii lor, aceștia nu vor ști să se descurce singuri. Și astfel, ajung să aibă tineri de 20 de ani care nu reușesc să se lanseze în viața adultă. Unii părinți au avut chiar situații de sănătate mintală în familie, care i-au făcut să înțeleagă că acest control excesiv i-a împiedicat pe copii să aibă încredere în propriile capacități.

Exemplele cele mai extreme sunt, sincer, acelea în care supravegherea constantă, 24/7, 365 de zile pe an, devine o invazie a libertății și independenței copiilor. Mulți părinți spun „avem tehnologia, de ce să nu o folosim?”. Unele școli au chiar un portal care permite părinților să vadă notele în timp real, în fiecare moment al zilei. Doar pentru că un geniu a inventat această tehnologie, nu înseamnă că este sănătoasă.

Jill Anderson: Ai menționat termenul de supraveghere 24/7. Așa ai descrie parentingul modern?

Julie Lythcott-Haims: Da, de fapt este chiar mai mult decât supraveghere. Prin supraveghere, mă refer la aplicațiile care îți permit să monitorizezi tot ce face copilul sau la camerele web din casă, chiar și când părinții sunt plecați. Mi se pare teribil de înfiorător.

Este mai mult decât atât, deoarece supravegherea sugerează o oarecare distanță. În realitate, există un control permanent. Jean Twenge, cercetătorul care a scris iGen, spune că generația Z, cea care urmează după mileniali, este mai puțin probabil să iasă din casă fără un părinte și mai puțin probabil să fie în casă fără un părinte. Practic, sunt constant în preajma părinților, ca niște câini ținuți în lesă.

Jill Anderson: E incredibil.

Julie Lythcott-Haims: Am identificat trei tipuri principale de parenting

SURSA FOTO: freepik.com @standret

Jill Anderson: Un lucru pe care mi-l imaginez este că mulți părinți nu se identifică drept „părinți elicopter” până când nu se confruntă cu o criză, cum ar fi una legată de sănătatea mintală. Există vreo modalitate prin care un părinte poate să-și evalueze acest comportament înainte să fie prea târziu?

Julie Lythcott-Haims: Cu siguranță. Încerc să evit etichetele precum „părinte elicopter”, „părinte plug de zăpadă” sau „părinte dronă” și să mă concentrez pe tipurile de comportamente care apar. Am identificat trei tipuri principale.

Primul este supraprotecția. Aici vorbim despre părinții care sunt constant îngrijorați că se va întâmpla ceva rău și simt nevoia să-și „înfășoare” copilul în bule de siguranță. Acești părinți sunt prezenți la fiecare întâlnire de joacă, mereu în parc, gata să intervină dacă copilul cade de pe peretele de escaladă în așchiile de lemn. Aceștia nu se pot liniști niciodată, fiind mereu agitați de propriile temeri.

Al doilea tip este părintele over-directiv, cunoscut și ca „părinte tigru”. Acești părinți cred că știu cel mai bine ce duce la succes și impun propriile reguli copiilor lor: „Faci cum spun eu, pentru că eu știu ce e mai bine pentru tine.” Dragostea lor poate părea chiar condiționată de cât de bine copilul își îndeplinește aceste planuri.

Al treilea tip este părintele concierge. Acesta ține copilul de mână mult prea mult timp, se ocupă de toate micile detalii ale vieții, precum trezirea copilului dimineața, urmărirea termenelor limită, aducerea lucrurilor uitate sau gestionarea birocrației – completarea formularelor, realizarea de apeluri telefonice sau trimiterea de e-mailuri în locul copilului.

Părinții pot manifesta unul, două sau chiar toate cele trei comportamente. De exemplu, eu nu sunt atât de supraprotectoră, dar cu siguranță am tendințe de „concierge” și uneori sunt și puțin over-directivă. Am o viziune clară despre ce cred eu că duce la succes și încerc să-mi ghidez copilul în această direcție. În timp ce am cercetat și scris această carte, am ajuns să mă confrunt cu propriile mele tendințe parentale și să înțeleg cum am contribuit, fără să vreau, la această problemă.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News

Te-a ajutat acest articol?

Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.