Vezi versiune Desktop
Când ar trebui să ne îngrijoreze tristețea copiilor. Psiholog: ”Nu mai știm să ne creștem firesc copiii”
În primii ani de viață, copiii se confruntă cu multe schimbări. Aceste momente de tranziție sunt puțin dezorientatoare pentru copii, dar și pentru părinții care simt că nu au instrumente, că „nu-și mai recunosc” copiii, că nu sunt în stare să-și citească nevoile și comportamentele.
Specialiștii au identificat 12 faze de creștere la copiii de la 0 la 3 ani:
Punctul de atingere prenatal începe din luna a șaptea de sarcină, al cărui accent este „copilul imaginar”: Mama și tata sunt ocupați să se pregătească pentru sarcina de a deveni părinți și trebuie să îmbine incertitudinea legată de necunoașterea copilului și căutarea un nou echilibru între ei și familiile lor de origine.
În toate acestea, bebelușul din burtă începe să simtă interacțiunile părinților, așa că este posibil în această etapă să începeți să-l „implicați”, să vorbiți cu el”.
Imediat ce bebelușul se naște, părinții încep să compare imaginea copilului ideal, imaginat cu cea reală: fanteziile înlocuiesc o persoană reală, căreia mama și tata pune întrebarea „cine ești?”. În această fază, în care prima preocupare este sănătatea micuțului și înțelegerea lui.
Foto: Ivone de Melo/ Pexels
În a doua sau a treia săptămână de viață, la nou-născut apare adesea o „scădere a energiei”: Când părinții îl observă, văd că spre sfârșitul zilei este mai agitat, poate plângând neconsolat și aici se gândesc adesea la posibile colici.
În această fază, în realitate sistemul lor nervos este supraîncărcat de stimulii pe care îi primesc, iar prin descărcarea stimulilor cu plâns ei apoi mănâncă și dorm mai bine. O sugestie pentru această fază este să scădeți stimulii, să reduceți modificările cât mai mult posibil: de exemplu, nu-l lăsați să treacă prin multe brațe diferite și nu puneți, de asemenea, muzică pentru a încerca să-i faceți să adoarmă: vocea și contactul tău sunt cei mai buni stimuli.
La 2 luni se pune accent pe „bebelușul plin de satisfacții”. Apare sociabilitatea copilului, el interacționează mai mult cu mediul, își orientează mai bine privirea. Oferă input părintelui și revine dacă este stimulată, stabilind potențial un schimb bidirecțional care depinde în mare măsură de răspunsul părintelui.
În acest moment însă, cercul în care s-a mutat până acum ar putea începe să se schimbe în jurul lui: mama și bunicii lui, de exemplu, ar putea începe să se gândească ce să facă la sfârșitul perioadei de maternitate.
Acțiunile care îi sunt adresate sunt necesare, dar pentru prima dată în viața lui nu depind de nevoia lui, ci de o componentă externă.
Din a patra lună bebelușul începe să „să privească în afară”. Dacă înainte era foarte reactiv la stimulii pe care i-a primit, acum începe să-i caute: lumea așteaptă să fie descoperită și totul îl atrage.
Chiar și figura tatălui devine acum mai activă și mai percepută. Aceasta este faza în care mamele încetează să alăpteze pentru că cred că bebelușul nu-și mai dorește, când, de fapt, copilul este adesea deosebit de distras. Curiozitatea îl face și să doarmă mai puțin, așa că ar putea fi mai multe apeluri nocturne.
La 7 luni avem de-a face cu problemele de somn ale copilului. Potențiala regresie în această fază afectează zona de somn, datorită stării de excitare care decurge din capacitatea de a explora lumea. De fapt, acum copilul dobândește mai multe abilități: stă, începe să bolborosească, etc... în acest moment, cu cât abilitățile cresc, cu atât vor exista mai multe regresii în sferele dispoziției, alimentației și somnului.
În luna a noua are loc faza „indicatorului”. Domeniile de regresie sunt somnul și alimentația: dificultăți de a adormi și de a se trezi noaptea, dar și ingeniozitate la masă pentru că vrea să facă lucrurile singur. În această perioadă îi cresc abilitățile cognitive: înțelege ce se întâmplă în jurul lui, pune laolaltă evenimente, își dă seama de prezența sau absența oamenilor. Din acest motiv, el este, de asemenea, mai sensibil la distanțarea figurilor cunoscute și, prin urmare, ar putea fi mai atașat de mamă și tată, mai frică de a fi cu alți oameni.
Foto: Andy Kuzuma/ Pexels
La 1 an sistemul lui nervos central își concentrează toate energiile pe zona motrică: încearcă să se ridice, are abilități manuale mai fine, înțelegerea lingvistică și relația cauză-efect cresc. Neglijează însă dezvoltarea zonei emoționale și a limbajului: devine mai iritabil, pentru că vrea să experimenteze noile sale abilități și o face chiar și atunci când vine vremea somnului. Când vine vorba de hrănire, însă, vrea să facă din ce în ce mai mult de unul singur și poate dacă nu-l lăsăm să experimenteze își va închide gura.
La 15 luni vine „alpinistul”. Cei mai exasperați părinți în această etapă ar putea să scapă cu „mai poți, de unde atâta energie?”. Nu, mersul nu este suficient și acum trebuie să se cațere pe canapea sau pe scaun, un gest motor foarte complex de procesat. Dorința de a fi autonomi crește.
Încep crizele de furie atunci când cei mici nu reușesc să facă ceva anume. Emoțiile lui trebuie întotdeauna acceptate fără a le diminua, dar nu toate acțiunile sale trebuie acceptate:
„Înțeleg că vrei să mergi singur prin parc și să explorezi, dar poți explora doar cu mine”. Scopul tău este să-i încurajezi să descopere noi abilități și să experimenteze, dar să le garantezi siguranța fizică și emoțională, adică prin a fi prezent și liniștitor. Tot pentru că dorința de a explora este însoțită în același timp de frica de necunoscut.
La 18 luni este faza „rebel”. Se apropie „teribilii” 2 ani în care zona de regresie potențială este legată de relație.
Își dorește să dețină controlul asupra situațiilor și se luptă împotriva adulților pentru că dorește să-și exercite abilitățile în mod autonom: proprietățile limbajului și gândirea simbolică, ale conștiinței de sine și ale regulilor care gravitează în jurul lui cresc. Începe să perceapă detașarea de ceea ce vrea să facă și de ceea ce așteaptă părinții de la el, încalcă regulile să vadă ce se întâmplă: fuge din mâna mamei, nu vrea să doarmă pentru că vrea să se joace din nou. Aici regulile trebuie menținute și întărite, știind totuși că dorința de autonomie este legitimă și trebuie salutată.
Vârsta 2 este momentul „nu”. Dacă la 18 luni părintele poate să nu fi înțeles copilul în raport cu provocările, acum ne întrebăm „De ce îmi spui mereu NU?”. A înțeles regula până acum, dar persistă să nu se conformeze.
Să știi întotdeauna că este un proces necesar pentru a practica viața, nu este o provocare personală pentru tine. Zona provocării este mai largă, deoarece abilitățile cresc, de exemplu se joacă jocuri imaginare precum punerea în scenă a vieții de zi cu zi. Au mai multe abilități lingvistice (comunică cu alți copii și adulți) și motricitate și asta îi face mulțumiți, dar și mai îndrăzneți față de autonomie și mișcări mai periculoase. Aici trebuie să definim clar reguli și limite.
Foto: Yan Krukaw/ Pexel
La 3 ani apare faza „de ce?” care denotă dorinţa de a spori cunoaşterea lumii prin explorare activă în care se pune şi el. Începe să vorbească despre sine și să aibă o mare capacitate simbolică (un prieten imaginar, un obiect de tranziție ); apar abilități sociale precum emoțiile, empatia, invidia, jena.
Alături de întrebările „științifice” despre lume și realitate, se dezvoltă și fantezia și acest amestec scoate la iveală noi preocupări precum coșmarurile și fricile. Părinții trebuie să întâmpine emoția fricii și să nu o definească drept irațională:
„Am văzut că ești îngrijorat, vino aici ca să ne îmbrățișăm și te ajut să adormi” sau „Să verificăm dacă sunt monștri. Pune un mic clopoțel care acționează ca o alarmă dacă se apropie”. A spune în schimb „Fantomele nu există” este un răspuns la nivel cognitiv și în plus nu foarte coerent: dacă pentru noi, adulții, Moș Crăciun poate exista, de ce nu o fantomă?”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Parentingul este, fără...
Cunoașterea personalității...
Gândirea distorsionată este o tendință comună a minții...
Parentingul este, fără...
Conversațiile cu copiii mici sunt esențiale pentru...
Toată lumea își dorește să fie percepută ca o persoană...
